Dragă Alvarete,

La mulți ani! 18 ani deja. Îmi amintesc perfect ziua în care am împlinit eu 18 ani, discuția cu bunicul tău despre responsabilitate și cadoul pe care mi l-a făcut: un breloc făcut dintr-o monedă de un dolar. „Păstrează-l bine”, mi-a spus, „pentru că într-o zi vei realiza ceea ce îți propui”.

Atunci m-am gândit la lucruri simple: la cheia primei mele mașini, la cheia independenței mele… Dar viața m-a învățat că acel cadou reprezintă ceva mai mare: lupta, perseverența, credința în viitor, chiar și atunci când viitorul devine incert.

Văzându-te împlinind 18 ani, mă gândesc la acel breloc și la ceea ce înseamnă cu adevărat. Tu ești cea mai mare realizare a mea, cea mai mare bătălie a mea, cea mai mare victorie a mea. Mi-ar plăcea să-ți pot face un cadou ca acela, ceva care să simbolizeze promisiunea că, deși viața ne pune obstacole, le vom depăși împreună. Dar știu că nu este nevoie, pentru că îmbrățișările și privirile tale îmi spun că suntem încă în picioare, că continuăm să luptăm, continuăm să visăm.

Scrisoare către fiul meu cu dizabilități: Cum să explici ceea ce pot simți persoane ca tine?

Când te-ai născut, aveam vise mari pentru tine. Unele erau visele mele neîmplinite, altele cele pe care orice părinte le proiectează asupra copilului său. Dar, când te-ai îmbolnăvit, acele vise s-au prăbușit ca un castel de nisip în fața mareei. Tot ceea ce părea important înainte s-a evaporat și a rămas o singură dorință: să apuci să împlinești 18 ani. O vedeam atât de improbabil încât a devenit singura mea rugăciune. Acum că am atins acest obiectiv, mă uit înainte și simt amețeală. Am ajuns în vârf, dar traseul care urmează este mai îngust, mai incert. Uneori, mă tem că un pas greșit ne poate face să cădem. Dar nu suntem aici pentru a ne teme de prăpastie. Suntem aici pentru a continua să avansăm.

Îl văd încă în mintea mea pe acel băiat care îmi zâmbea, care-mi spunea „tata” și cu care alergam pe holurile casei jucându-ne de-a prinselea. Puteam petrece ore și ore. Îmi amintesc acel pijamale albastre, care îți plăceau atât de mult, cu Winnie the Pooh pe piept, stăpânirea cu care luai curbele holului alunecând agil pe țesătura pijamalelor tale, și eu în spatele tău, alergând în patru labe, avertizându-te printre râsete: „Dacă te prind, te prind, îți mănânc nasul…!”. Și când te prindeam, te sufocai de râs până când, într-un acces de emoție, înainte să pot reacționa, mă mușcai tu primul de nas. Ce fericire! Ce aș da să retrăiesc acele momente…

Dacă aș putea vorbi cu mine cel de acum 18 ani, mi l-aș imagina ca pe un războinic iluzoriu înainte de luptă, convins că scutul său este indestructibil, că sabia sa este suficientă. I-aș spune că nu, că viața îl va lovi cu o forță pe care nu o cunoaște. Că cel mai mare dușman al său nu va fi boala, ci frica. Dar i-aș spune și că va descoperi ceva mai puternic decât durerea: dragostea. O dragoste care îl va susține la fiecare cădere, care îl va învăța să lupte fără garanții de victorie, dar fără să renunțe niciodată. Cu toate acestea, mă bucur că acea întâlnire nu poate avea loc. Pentru că soarta omului se forjează în forja incertitudinii. A anticipa viitorul ar însemna să-i furi oportunitatea de a descoperi, de a lupta, de a fi surprins. În definitiv, de a trăi.

„Astăzi împlinești 18 ani și ești încă copilul meu, dar și profesorul meu”, spune Álvaro Villanueva. Când ne-au dat diagnosticul tău, cea mai mare teamă a mea era că vei începe să dai înapoi și că nu te voi putea ajuta. Odată cu trecerea lunilor, acea îngrijorare s-a estompat, absorbită de imediatitatea zilei de azi. Eram încântat când îți auzeam primele cuvinte, când te vedeam făcând primii pași… Și, fără să-mi dau seama, a trăi prezentul a devenit cea mai bună modalitate de a-mi uita temerile.

Astăzi este ceva ce mă îngrozește mai mult decât boala: ca oboseala să mă învingă. Ca într-o zi durerea să devină rutina și să nu mai mă cutremure. Ca forțele mele să slăbească până la punctul de a te privi și de a nu mai simți aceeași ardoare în piept. Ca disperarea să mă transforme într-o umbră a ceea ce am fost. Dar nu voi lăsa ca asta să se întâmple. Pentru că de fiecare dată când îmi zâmbești, de fiecare dată când mă îmbrățișezi, știu că sunt încă în picioare. Și atâta timp cât voi fi în picioare, vom continua să luptăm.

Am trecut prin multe momente grele în acești ultimi 18 ani, dar niciunul atât de devastator ca ziua în care am auzit pentru prima dată diagnosticul tău. Să știu că trupul tău mic era plin de tumori și că nu puteam face nimic, m-a cufundat în întuneric. O altă lovitură brutală a venit când acea psihologă ne-a spus, cu răceală, tot ceea ce nu vei putea face niciodată. Poate că cel mai dureros nu au fost cuvintele ei, ci absența speranței în vocea ei. Pentru că da, analiza ei era corectă, impecabilă din punct de vedere medical, bazată pe ceea ce dictează știința, dar s-a înșelat în esențial: a ignorat dragostea. Ceea ce nu a spus este ceea ce ne-a marcat cu adevărat istoria. Nu a vorbit despre fericirea pe care ne-ai oferit-o, despre binele care avea să vină, despre dragostea imensă pe care ai revărsat-o în viețile noastre. Ea a văzut doar boala; eu, în schimb, am văzut viața.

Aș îndrăzni să spun, fără îndoială, că momentele fericite le-au depășit pe cele triste. De fiecare dată când îmi zâmbești, când mă cuprinzi într-o îmbrățișare, când izbucnești de bucurie agitând brațele sau când mă privești cu acei ochi care spun totul, mă simt cel mai norocos om din lume. Pentru că știu că mă iubești și nimeni în lumea asta nu mă iubește ca tine. Dragostea ta are o puritate pe care nu am găsit-o în niciun alt loc, o dragoste necondiționată.

Și asta este ceea ce m-ai învățat cel mai mult în acești 18 ani: ce este cu adevărat important. Înainte de tine, credeam că succesul are legătură cu titluri, cu realizări, cu recunoaștere. Astăzi știu că succesul înseamnă să te poți bucura de oamenii pe care îi iubești. Că nu există cursă mai valoroasă decât cea care ne duce să iubim. Tu m-ai învățat asta.

Mulțumită ție m-am schimbat. Înainte de boala ta eram un idiot. Unii care mă iubesc vor spune că exagerez, alții vor crede că încă sunt, dar adevărul este că acum văd viața într-un alt mod. Apreciez micile momente, faptul că pot fi cu cei dragi. Nu caut succesul sau gloria pământească, ci fericirea și dragostea. Și asta m-ai învățat tu. Trist este că pentru asta a trebuit să te îmbolnăvești. Fericiți cei care știu să aprecieze binele din viață fără a fi fost nevoiți să treacă prin întuneric.

Astăzi împlinești 18 ani și ești încă copilul meu, dar și profesorul meu. M-ai învățat ce înseamnă cu adevărat să trăiești, să simți și să iubești fără rezerve. Nu știu ce ne rezervă viitorul, dar știu un lucru: orice s-ar întâmpla, vom continua să avansăm. Pentru că atâta timp cât va exista dragoste, nu va exista predare. Și atâta timp cât vei fi tu, va exista speranță.

Te iubesc,

Tata.