Dar ce frumoase sunt femeile din Sevilla!

Dar ce frumoase sunt femeile din Sevilla! Cu siguranță, mult mai frumoase decât cele din Toledo. Sau invers: ce frumoase sunt cele din Toledo, le întrec cu mult pe cele din Sevilla! Desigur că da: oamenii din satul vecin sunt întotdeauna mai urâți și mai proști decât cei din satul nostru. Sau nu sunt, dar așa ni se pare, deoarece o parte a principiului de autoafirmare pe care fiecare colectiv îl construiește pentru a se convinge că realizările sale sunt meritate se bazează pe ideea că ceea ce este propriu este cel mai bun. Și în această exaltare a intrat istoric aspectul fizic al femeilor.

Locuiesc în locul potrivit și suntem în ziua potrivită

Locuiesc în locul potrivit și suntem în ziua potrivită pentru a vă explica faptul că pe străzile din Castilia în Evul Mediu se argumenta dacă toledanele erau mai frumoase decât seviliencele. Din aceste discuții, poate lângă gura unei fântâni sau între pahare de vin, nu ne-a rămas nimic serios, cu excepția mărturiei poeziei, care păstrează în versurile sale visele și obsesiile de ieri pentru ca cititorii de astăzi să le cunoască. Rivalitatea dintre toledane și sevilience apare în poeziile din secolul al XV-lea; diferiți poeți se aliniază într-o tabără sau alta în culegerile de cântece ale vremii. Avem, de exemplu, un toledan pe nume Pedro Lagarto, un muzician care pune melodia pe o coplă care circula în lauda frumuseții toledanelor și în detrimentul sevilianelor: “Fetele din Sevilla / sunt frumoase de minune, / dar nu sunt nici pe departe / ca doamnele toledane”. Pentru Lagarto, noi, cele din Sevilla, nu le ajungeam nici la talpa pantofului (servilla sau sandalia). Copla este inclusă în Cancionero de Palacio și începe cu ceva atât de categoric precum “Să tacă toate cochetele, / în fața doamnelor toledane”.

Lagarto a făcut bine că nu s-a certat cu femeile din orașul în care locuia și a vorbit, așa cum spuneau latinii, pro domo sua, în favoarea frumușelelor sale. Sevilienii au făcut-o în favoarea ale lor. Și a existat cineva care a intervenit în ceartă specificând că se dezbate nu despre femei în general, ci despre călugărițele din Toledo și Sevilla, un argument care curăța orice suspiciune de lascivitate, deoarece astfel discuția rămânea pe terenul liniștitor al piosului. N-a lipsit vocea mediatoare care cerea pace. Alfonso Álvarez de Villasandino a intervenit diplomatic cu un argument câștigător, acela că există frumuseți peste tot. A scris: “Peste tot sunt doamne viguroase, / fete frumoase de minune, / Sevilla și Toledo, / Toledo și Sevilla”.

Dacă din literatură se vede dezvoltarea unui topic istoriografic (apărarea a ceea ce este propriu asociată cu înălțarea frumuseții femeii), din istoria limbii constatăm un fapt semnificativ: rivalitatea dintre Sevilla și Toledo în ceva atât de subiectiv precum frumusețea damelor începea să fie transpunerea, încă una, a opoziției care în secolele XV și XVI se construia în jurul centrelor de putere care se așezau în Spania.

Mitul se construiește împotriva istoriei. Dar nu există identitate geografică fără un pic de mit, o componentă de supremație, un halou de protecție divină ancestrală și argumente atât de iraționale precum acesta al frumuseții feminine, sau unicitatea tradiției sau particularitățile sociale. Și lucrul curios este că pe această poveste emoțională se construiește rațiunea statelor. Discuția estetică despre femei este o anecdotă simpatică care nu poate ascunde distincțiile care mișcă cu adevărat cearta: cele economice. Într-o Spanie care ducea lipsă de capital stabil și cu o curte ambulantă care călătorea după bunul plac al regelui, se începea să se dispute în mod deschis despre importanța Sevillei față de alte teritorii (printre care, în mod singular, Toledo) în prelarea demografică și economică, precum și în favoarea regală. America (portul sevilian, flota și gestionarea sa economică și umană) a venit în secolul al XVI-lea pentru a ajuta în această rivalitate Sevilla și Andaluzia în general, care își dublase suprafața după cucerirea Granadei. La rândul său, Madrid (numită capitală în 1561) a fost marele distrugător al puterii toledane. Și aceste centre, Madrid și Sevilla, sunt cele care, în cele din urmă, generează cele două mari modele de pronunție a limbii spaniole pe care le avem astăzi: fenomenele de scindare lingvistică a Regatului Sevillei au loc în secolul al XVI-lea. Aparenta controversă despre candidatele frumoase la Miss Coroana Castiliei prefigura o rivalitate de altă natură, de ierarhie administrativă și economică.

Considerată în sine, polemica este amuzantă, inutilă și... dezvoltată între bărbați. Pentru că, în timp ce acest lucru se întâmpla în secolele XV și XVI, ele, în general, nu scriau, nu lăsau mărturia lor pentru posteritate. Frumoase, urâte, știrbe sau galante, femeile toledane și sevilience asistau mute la acest proces poetic despre frumusețea lor. De aceea, în acest 8 martie în care se va vorbi atât de mult despre noi, vreau să-mi amintesc de toledanele și seviliencele care m-au precedat: cele tăcute, cele care între nașteri, spălări și treburi, nu le invidiau pe cele din celălalt oraș, ci pe poeții bărbați care știau să citească și își puteau permite să inventeze dezbateri și să scrie despre ele. Ce bine că pot să o fac și eu acum.