A fost o zi câinească

A fost o zi câinească, cu ploaie torențială, o zi de uitat, chiar dacă cicliștii și-o vor aminti mult timp din cauza disconfortului și a greutății, din cauza pedalatului cu pantalonii uzi de la roata din spate și stropii constanți de apă, din cauza atenției sporite la drum de teama alunecării, din cauza kilometrilor acumulați cu oasele ude, tremurând și în suferință. Un tip de ciclism care a doua zi încă îți lasă noroi pe pleoape. Dar a fost și ziua succesului pentru Matthew Brennan (Visma), de doar 19 ani, care a strâns din dinți și a crezut în imposibil, profitând de o gafă monumentală a echipei Alpecin pentru a ridica pumnii în aer și a îmbrăca tricoul de lider în Volta. O înfrângere usturătoare pentru Del Grosso (Alpecin), care a rămas fără combustibil în ultimii metri când deja se vedea victorios; și rușine pentru Groves, care nu a îndrăznit să atace mai devreme pentru a nu-i răpi succesul colegului său de echipă.

Dimineața

Dimineața, valurile legănau sutele de bărci care dormitau în portul Sant Feliu de Guíxols, în timp ce pescărușii croncăneau și zburau în căutarea prăzii. Dar, pentru o zi, nu era liniștea obișnuită, căci norii negri puseseră stăpânire pe cer și o mie de oameni se înghesuiau lângă autocarele echipelor participante la Volta, mulți dornici de un selfie sau un autograf, cei mai solicitați fiind Roglic și Ayuso, cei doi pretendenți principali la laurii finali. Începea greul. Sau mai bine zis, răul, pentru că directorii echipelor ridicau privirea cu îngrijorare, consultând încontinuu prognoza meteo; se anunța ploaie. Și nu a întârziat să apară.

Ploaia torențială afectează cursa

La începutul etapei, a căzut o ploaie torențială, care i-a lăsat pe cicliști uzi leoarcă, aceștia solicitând rapid mașinilor și prin stație așa-numita pungă de apă, unde fiecare are haine de iarnă, inclusiv impermeabile, chiar și pantofi de rezervă. Nu este ușor să concurezi cu echipamentul ud, iar ziua, cu destule pante, dar niciuna din cele care îți taie respirația, se anunța liniștită, în ciuda faptului că Van der Tuuk (Euskaltel) și Jan Castellón (Caja Rural) au pornit în trombă în căutarea unei performanțe eroice, o evadare completă. Lor li s-au alăturat câțiva kilometri mai târziu Faura (Burgos) și Alustiza (Euskaltel), ajungând la un avans de până la patru minute. Știau (sau intuiau cu tărie) că evadarea nu va ajunge la bun sfârșit, dar Van der Tuuk va porni marți cu tricoul de cel mai bun cățărător, un succes pentru echipă și pentru ciclistul transferat anul acesta de la Kern Pharma, un olandez care are sportul în sânge, mama sa, Kaska, concurând la Campionatul European din 1994 ca patinatoare de viteză pe gheață.

Schimbarea tricourilor nu a ajutat la nimic, pentru că norii s-au întunecat din nou și au pus stăpânire pe cer, o ploaie torențială care a inundat chiar și șoseaua, făcând-o extrem de periculoasă. O ploaie care contravenea rațiunii de a fi a Coastei Brava, unde înalta societate catalană se amestecă cu mii de străini pentru a se bucura de soare, palate impunătoare, gastronomie cu stele Michelin —chiar și în această duminică existau localuri care nu acceptau clienți fără rezervare—, plaje magnetice, viața bună. Acea viață pe care cicliștii o blestemau pe bicicletă, ploaie, frig, silă. Mai ales cei care au încercat evadarea, fiind absorbiți cu 60 de kilometri înainte de final, echipele —Alpecin și Ineos mai mult decât altele— fiind ocupate să le ofere sprinterilor lor ocazia de a lupta pentru victorie. Moment în care au zâmbit cei mai rapizi, precum Groves (Alpecin), Bittner (Picnic), Van de Berg (EF), Strong (Israel). Cât de mult se înșelau!

Atacul surprinzător și victoria lui Brennan

Nu au sunat tobele de război de la început, cicliștii fiind tulburați de ploaia neîncetată, cerând mănuși și pelerine. Nici nu au găsit încurajări de pe margine, doar câteva umbrele răzlețe, ziua negând comuniunea cu fanii. Și a negat, de asemenea, șansele lui Geraint Thomas (Ineos) și Sepp Kuss, considerați doi dintre cei care ar putea lupta pentru Volta, aceștia rămânând în urmă în ultimii kilometri. Atunci, cu 15 kilometri înainte de final, plutonul s-a întins la maximum și chiar s-a fragmentat, datorită efortului echipei UAE —catapultată de Marc Soler— care a tras fără să se uite înapoi, dorind să-l plaseze pe Juan Ayuso pentru a concura și el la sprint. Rupturi în șarpele multicolor, agresivitate între pante și noroiul care aluneca pe pereții stâncoși ce adăposteau șoseaua, o selecție naturală, mulți cicliști abandonând înainte de vreme, incapabili să țină pasul cu ritmul frenetic. Nu și cei de la Alpecin, care au preluat conducerea și au apăsat cu putere. Însă, nimeni ca Del Grosso, care a forțat în curbe, plecând surprinzător cu trei kilometri înainte de final.

Victoria părea a lui. O avea în mâini, sau în picioare. Dar ultimul kilometru, puțin în urcare, a fost prea lung pentru el. În asta credea (sau voia să creadă) Brennan, care ardea acid lactic, ridicându-se de pe șa pentru a imprima ultimele pedale de foc. Gloria lui părea efemeră, căci lipit de el era Groves (Alpecin), cel mai bun sprinter din pluton. Dar nu cel mai bun strateg, cel puțin la debutul acestei Volta, deoarece nu a vrut să-l atace pentru a nu-i răpi bucuria colegului său Del Grosso, care nu a ripostat serios până când Brennan a preluat conducerea. Dar era prea târziu; lui Brennan îi mai rămăseseră câțiva metri pentru a învinge plutonul și ploaia, pentru a-i face de rușine pe cei de la Alpecin.