În câteva cuvinte
Ciclismul profesionist contemporan se concentrează tot mai mult pe cantonamente intense departe de casă. Aceasta schimbă drastic viața sportivilor, cerând sacrificii personale și familiale, ridicând întrebarea dacă efortul merită prețul plătit.
Ciclismul profesionist modern s-a schimbat radical. Viața cicliștilor de elită înseamnă acum nu doar curse, ci și nenumărate cantonamente de antrenament, adesea departe de casă și familie. Această realitate îl face pe Mikel Landa să se întrebe: „Merită oare?”
Până de curând, procesul de antrenament al cicliștilor se desfășura în umbră, iar cursele erau singura ocazie de a se arăta și de a obține recunoaștere. Astăzi, grație rețelelor sociale, antrenamentele aduc recompense zilnice prin interacțiunea cu milioane de fani, așa cum s-a văzut în videoclipul viral cu Juan Ayuso și Igor Arrieta de la UAE Team Emirates, jucându-se cu bulgări de zăpadă în timpul unui cantonament înainte de Giro d'Italia.
„Rețelele sociale au schimbat radical ce înseamnă să fii un sportiv de elită”, notează experții. Înainte, atleții erau admirați pentru cât de mult se antrenau. Acum, antrenamentul este cool în sine, mai ales când postările zilnice pe social media și datele de pe Strava (KOM-uri și alte realizări) aduc laude instantanee. În schimb, cursele, care cer efort real, pot aduce o recompensă incertă. Acest paradox ridică întrebări despre motivație și priorități.
Ciclismul nu mai este ce a fost. Nici cicliștii. Dacă deceniul trecut a fost definit de strategiile de economisire a glicogenului și eficiență metabolică, ciclismul post-pandemie se caracterizează prin vatajuri monstruoase, alimentate de o supradoză de carbohidrați. Echipele și antrenorii controlează fiecare detaliu: cicliștii își cântăresc mâncarea la gram, respectă proporțiile de lipide, glucide, protide și se ghidează după legea „mai puține competiții, mai mult antrenament”.
Aceasta înseamnă mai multe cantonamente de echipă și șederi la altitudine. Ciclistul nu mai petrece timp în orașul său natal, cu părinții sau partenera, pedalând pe drumurile cunoscute și vorbind cu prietenii vechi. Acum, mulți se mută în Andorra, se confruntă cu probleme de conciliere familială, uită de rădăcini, închiriază apartamente pe coastă pentru lunile de vară și petrec mai multe nopți împărțind camera cu alți cicliști în Sierra Nevada sau pe Teide decât cu partenerii lor sau singuri, și nu-și văd copiii crescând.
Planificarea cicliștilor de la UAE în acest an se rezumă la circa 60-70 de zile de cursă, plus zilele de deplasare. La acestea se adaugă 15 zile de cantonament în decembrie, alte 15 în ianuarie în locuri cu vreme bună (Calpe, Benidorm) și încă 30 de zile la altitudine în două blocuri. În total – minimum 180 de zile departe de casă, fără a include eventuale cantonamente suplimentare individuale.
Igor Arrieta, fiul unui fost ciclist, recunoaște că în prezent sportivii petrec mult mai mult timp departe de casă comparativ cu generația tatălui său. „Dar asta este epoca în care trăiesc și cu asta m-am obișnuit. Desigur, sunt momente, mai ales spre finalul sezonului, când este mai greu să fii atât de mult timp departe de casă sau fără familie sau iubită, dar știu că acele momente trec”, spune el. Tatăl său, José Luis Arrieta, acum director sportiv, își vede fiul doar la curse, dar consideră această circumstanță necesară. „Acum totul este mai măsurat, programat. Să ai un copil vine când vine și când circumstanțele permit”, explică José Luis, care avea 31 de ani când s-a născut Igor și era în plină carieră. „Acum, cel puțin, unele echipe, precum Visma, încearcă să favorizeze concilierea și permit soțiilor și copiilor să participe la cantonamente”.
Unii cicliști, ca Jonas Vingegaard, liderul Visma, aleg o altă cale. În această iarnă, a preferat să rămână acasă cu familia în Danemarca, în loc să meargă la cantonamentul de altitudine pe Teide. „Așa voi ajunge mai proaspăt la Tur, chiar dacă nu fac altitudine”, a explicat danezul.
Mikel Landa, liderul Soudal la Giro, își amintește că primul său cantonament la altitudine a fost abia în al treilea an de profesionism, acum 20 de ani. Acum, aceasta este norma de la primul sezon pentru tineri. „Totul s-a profesionalizat mult mai mult. Acum sunt tineri cu ambiție enormă, dispuși să renunțe la mult mai multe lucruri. Ambiția tinerilor sau a celor care poate nu au motorul unui campion, dar îmbunătățesc alte aspecte ca aerodinamica, nutriția, altitudinea, pentru a fi la nivelul campionilor în anumite părți ale sezonului, a făcut ca toată lumea să ia asta mult mai în serios și să renunțe la o altă viață”, gândește el.
Tineri sportivi precum Pablo Torres, 20 de ani, de la UAE, care a amânat studiile universitare pentru a deveni profesionist, privesc această nouă viață ca o aventură. El a petrecut peste 50 de zile de cursă și opt săptămâni în cantonamente anul trecut. „Asta cu statul departe de casă o gestionez destul de bine pentru că abia am început. Totul este nou, mă atrage și mi se pare distractiv. În plus, pot călători, cunoaște oameni noi, și asta e foarte bine, dar când stai atât de mult timp departe de casă îți lipsește familia, sau să fii acasă liniștit și să faci ce ai chef”, recunoaște el. Mai greu îi este să fie singur în cantonamente, cum a fost în Sierra Nevada înainte de Tour de l'Avenir, petrecând timpul în cameră după antrenamente.
Pentru cicliști experimentați ca Mikel Landa, originar dintr-un sat mic, odată cu vârsta și copiii, despărțirea devine mai dificilă. „Necesitatea de a pleca face parte din ciclism, și te adaptezi încetul cu încetul. Poate înainte să am copiii, nu-mi era deloc greu să-mi fac bagajul și să plec. Acum, nici plecarea nu e grea, dar după o săptămână departe, încep să simt că îmi lipsește cineva. Este greu. În anumite momente, când lucrurile nu merg bine, atâtea sacrificii te fac uneori să-ți pui întrebarea, faimoasa întrebare: «Merită oare?»”
