Fundația Athletic

Fundația Athletic, organizatoare a festivalului „Litere și Fotbal”, l-a invitat pe fiul meu să participe la o discuție despre fotbal și umor.

Acolo l-am auzit spunând: „Aș fi putut reacționa la excesul de fotbal care a existat acasă, dar am reacționat la excesul de seriozitate”.

Având tendința de a mă învinovăți, m-a pus pe gânduri: oare fotbalul este un lucru prea serios sau eu sunt cel morocănos?

La vremea respectivă, i-am prezentat doi genii ale umorului, Quino, care l-a învățat să râdă încă din copilărie, și Negro Fontanarrosa, care a făcut din fotbal un teritoriu genial.

O bandă desenată de-a lui îți înveselește ziua, ca cea a jucătorului care spune „Nu-l lua în seamă! Vrea să te înșele!” unui coechipier pe care un rival îl marchează și, profitând de ocazie, îl urinează pe picioare.

Doar pentru că i-am dat fiului meu acces la acel univers literar și umoristic, aș merita să fiu achitat.

Astăzi, fotbalul are un alt statut social, dar mi-am dezvoltat cariera într-o epocă în care era un ritual de duminică, ca mersul la biserică.

Era considerat un joc trivial, poate pentru că servea timpul liber al clasei muncitoare.

În ceea ce privește intelectualii, ignorau fenomenul, considerându-l minor.

Treptat, lucrurile s-au schimbat.

Cultura și-a lărgit frontierele și a îmbrățișat emoțiile, iar fotbalul a găsit o breșă care a ajutat la dezinhibarea multor intelectuali.

Vázquez Montalbán, Eduardo Galeano sau Javier Marías au făcut parte din acel prim val care ne-a lărgit viziunea asupra fotbalului.

În acea perioadă, am primit porecla de „filozof” și este foarte probabil că am exagerat gândind pasiunea mea preferată cu prea multă seriozitate.

Mai multe informații. VAR transformă greșelile în capcane.

Astăzi, toată lumea vorbește despre fotbal pentru a interpreta toate fațetele sale, inclusiv dimensiunea sa etică.

Există atât de multă exagerare în interpretarea oricărui episod încât, uneori, călcăm limita (pe dinafară) bunului simț.

Nu cu mult timp în urmă, Madridul a emis un comunicat împotriva arbitrilor, care părea adresat unei organizații teroriste.

Săptămâni mai târziu, mă confrunt cu nedreptatea etică de care încă suferă Atletico din cauza dublului atingeri a lui Julián în penalty-ul de neuitat.

A interpreta că decizia este influențată de puterea istorică a Real Madrid înseamnă a uita două aspecte inevitabile: că Florentino este inamicul numărul 1 al UEFA și că relația lui Miguel Ángel Gil cu Aleksander Čeferin este de complicitate strânsă.

De ce atunci să atribuim intenții rele acolo unde a fost doar incompetență sau interpretarea fidelă a unui regulament stupid?

Fără îndoială, pentru că prejudecățile măresc scrupulele.

Profitând de faptul că acel penalty a fost o chestiune judecată în favoarea Madridului, de la Barcelona au scos arsenalul istoric de temeri.

„Madridul, ca întotdeauna, favorizat”, spun mulți barceloniști.

Dar veți fi de acord cu mine că menținerea privilegiului arbitral într-un moment în care încă se vorbește despre „cazul Negreira”, stârnește un pic de râs.

Cum este treaba?

Barcelona plătește arbitri pentru a ajuta Real Madrid?

Nu a fost ani, ci decenii, nu a fost un președinte, ci trei, nu a fost pentru câțiva mii de euro, ci pentru milioane.

Dacă asta nu sparge prejudecățile și nu ne face să râdem, înseamnă că fotbalul este, cu siguranță, bolnav de seriozitate.

Cel mai bine este să ne întoarcem la Negro Fontanarrosa, profet mereu actual.

Într-o altă bandă desenată, un jurnalist intervievează un jucător cu o față cam proastă care spune: „Ei sunt o echipă oribilă, înfricoșătoare, un adevărat dezastru… În ciuda tuturor… Noi jucăm împotriva lor de la egal la egal”.