Dezgustul din tribune

Devine din ce în ce mai jenant să te uiți la marile stadioane de fotbal, indiferent de câte ori ne abatem privirea sau ne astupăm urechile. Marți, în timpul momentului de reculegere organizat de Real Madrid pentru a-l comemora pe regretatul Javier Dorado, un grup numeros de fani ai lui Atleti au găsit fereastra de oportunitate pe care o căutau pentru a atrage atenția și au început să huiduie. Vă imaginați scena de după? Unul dintre acești fani ajunge acasă. Mulțumit în ciuda înfrângerii, ca Cholo Simeone. Își întâlnește fiul, încă treaz. Sau pe mama sa, care i-a pregătit o omletă. Și la întrebarea cum a fost meciul, acesta răspunde: “Minunat. Am profanat amintirea unui băiat care a murit săptămâna trecută după o lungă boală și încă mai avem meciul retur. Scoate niște pâine”.

Madrilenul se indignează cu dreptate, deși ar fi mai bine pentru noi toți ca indignarea să schimbe, cel puțin o dată, tabăra. Să se indigneze fanii albi în ziua în care răsună obișnuitele cântece homofobe împotriva lui Guardiola, ca să nu mai vorbim de absența bunului gust. Și să se revolte cu scârbă, durere și furie colchonero-ul când, sub protecția acelorași culori, apar niște brute care insultă memoria unui fotbalist rival în plin omagiu. Dar, mai presus de toate, să se indigneze cluburile. Sau cel puțin să pară. Pentru că realitatea este o constantă pe care suntem obișnuiți să o trecem cu vederea și ieri Manu Carreño a verbalizat-o perfect în El Larguero: “Ce coincidență că biletele ajung mereu la acest cuib de vipere”.

În 2010, în timpul campaniei electorale care l-a dus la președinția Barcelonei, Sandro Rosell a semnat un pact cu Boixos Nois și alte grupuri pentru a crea o tribună de animație. Documentul, descoperit și publicat de Catalunya Ràdio trei ani mai târziu, purta data din mai și detalia, de-a lungul a șase pagini, filosofia acestei tribune, inclusiv respingerea explicită a violenței. Această stratagemă nu i-a indus în eroare pe Mossos d’Esquadra, care ar fi vetuit-o din cauza prezenței unor elemente extrem de periculoase, teamă care nu a împiedicat impulsul extraoficial din partea clubului însuși, inclusiv finanțarea sa. În același an 2013, Conselleria de Interior de la Generalitat a anunțat un al doilea dosar sancționator împotriva Barcelonei pentru vânzarea, directă sau indirectă, de bilete către grupuri violente. Și s-a întâmplat atunci la Barcelona ceea ce acum începe să fie verbalizat la Madrid: că nimeni nu mai era surprins, deși norocul îi favoriza mereu pe aceiași.

Javier Dorado a murit joia trecută, la vârsta de 48 de ani, după ce nu a putut depăși un cancer. S-a format ca fotbalist la academia lui Real Madrid și a făcut parte din acea echipă încoronată campioană a Europei la Paris împotriva Valenciei. A jucat până la 35 de ani, a apărat culorile unor cluburi precum UD Salamanca, Sporting de Gijón, Rayo Vallecano, Mallorca... Și s-a retras după ce a jucat un sezon în acum defuncta Segunda B cu Atlético Baleares. Este nevoie de multă pasiune și de un nivel excepțional de efort pentru a finaliza o carieră ca a lui. Unii dintre cei care au fluierat în omagiul său marți nu știu nici măcar să facă o omletă. De aceea, își caută minutul de glorie printre respectul majorității. Și de aceea fluieră în timp ce ceilalți păstrează tăcerea: pentru că tăcerea, aproape prin regulă, obișnuiește să le fie complice.