Fotbalul este o ficțiune împărtășită

Fotbalul este o ficțiune împărtășită, ca religia sau patria, funcționează pentru că ne credem o poveste. Real Madrid a pierdut finala Cupei Regelui. Și ce? Este atât de mare greutatea narațiunii sale, încât Madridul câștigă chiar și atunci când pierde. Oricât de dureroasă ar fi o înfrângere, oricât de mult zgomot ar provoca, nu poate șterge ceea ce este scris în piatră. Imaginea a fost construită cu un spirit competitiv aproape mitologic; fapte europene și reveniri care se găsesc în orice pagină a istoriei sale, de la Madridul lui Di Stéfano până la Madridul lui Garcías. Vorbesc despre cuceriri, dar și despre reflexe emoționale care au ridicat mândria și s-au instalat pentru totdeauna în imaginar. O tradiție de victorii care a alimentat o poveste de superioritate pe care, la vremea sa, FIFA a confirmat-o consacrându-l cel mai bun club al secolului XX. Statutul său de club centralist îl asociază cu inima politică și economică a Spaniei, ceea ce a servit la amplificarea percepției de club cu putere, nu întotdeauna spre bine. Totul a contribuit la percepția Madridului ca un club cu autoritate indiscutabilă la nivel național și internațional. De aceea este iubit și de aceea este urât. Două moduri de a-l admira. De aceea, este surprinzător faptul că, în ultima vreme și chiar din club, percepem o tendință care amenință să erodeze această narațiune: victimizarea. Să nu susținem povestea de a proiecta o idee de forță, ci să proiectăm una de vulnerabilitate. Cu siguranță mobilizează emoțional mulți fani, dar erodează aura de invincibilitate care a fost marca sa istorică.

Victimizarea nu are efect doar asupra imaginarului colectiv

Victimizarea nu are efect doar asupra imaginarului colectiv, ci se filtrează și în vestiar cu un efect exculpator coroziv. O evadare de responsabilitate care este contraproductivă pentru cultura hipercompetitivă a elitei sportive. În Madrid, autoexigența este aproape religioasă și nu poate fi devalorizată de tentația de a se justifica. Dacă motivele frustrărilor le găsim în exterior, încetăm să ne judecăm în interior cu onestitate profesională. Îmbunătățirea continuă este o provocare căreia trebuie să i se înlăture orice scuză. Nu se poate normaliza victimizarea fără a plăti un preț competitiv și moral. Se poate înțelege că se pune accent pe o eroare punctuală. Sau pe o stângăcie, cum ar fi conferința de presă incalificabilă a arbitrilor cu o zi înainte de finala Cupei. Dar această senzație de a se simți persecutați, de denunțare permanentă, de suspiciune instituțională față de toate organismele, dezechilibrează narațiunea clubului și profesionalismul jucătorilor. De când s-au inventat scuzele, s-au terminat greșelile, mi-a spus într-o zi un medic sportiv, în fața unui cancer comportamental de aceste caracteristici.

Dacă clubul se simte victima unei mașinării ostile, nu este surprinzător faptul că Rüdiger își pierde capul la sfârșitul unui meci și că unii jucători ies din profilul lor pentru a înțelege că sunt victimele unui ecosistem care nu-i lasă să triumfe. Până și Ancelotti, mereu exemplar, spune că nu vrea să vorbească despre arbitri, dar… Darul insinuează nedreptăți, nu își asumă responsabilitatea directă pentru greșeli și pune sub semnul întrebării fotbalul însuși.

Înlocuirea discuției tehnice cu una emoțională oferă fanilor o scuză gata de a fi repetată și lasă percepția că Madridul joacă în dezavantaj. Poveste comodă, dar periculoasă. Dacă am pierdut când am pierdut, a fost mai ales pentru că am fost mai slabi. Trebuie să lucrăm cu umilință pentru a nu se mai repeta. Așa cum a făcut Di Stéfano, așa cum au făcut Garcías, așa cum spune istoria.