Au trecut opt luni, dar când vorbește despre podiumul de la Paris, când îl revive, îl amintește, Rebeca Andrade simte din nou fiorii și se emoționează, și chiar îi scapă o lacrimă, atât de intens a trăit acel moment trecător:

Simone Biles în stânga, a doua; Jordan Chiles, a treia, în dreapta, și ea, în centru, prima, și medalia de aur la sol strălucește pe pieptul ei, peste treningul închis la culoare, și lângă ea, deodată, se apleacă în reverență, cu brațele întinse, cele două americance, pentru zeița lor, exuberante de bucurie toate trei, și piramida Bercy, fericită devotată a celor trei cele mai bune gimnaste de la Jocuri, ale americancelor, ale braziliencei din Guarulhos, fata din favele, de fericirea ei. Și conștiința că nimic nu va mai fi ca înainte. «Acel moment mă face să mă simt foarte, foarte mândră.

Nu sunt genul care plânge mult. Sunt o persoană foarte fericită și veselă. Zâmbesc mereu. Uneori mă dor obrajii de atâta zâmbit. Dar a fost un moment cu adevărat istoric în care pe podium erau trei femei de culoare, din țări diferite și cu istorii diferite», spune Andrade, care se află la Madrid pentru că luni va primi un premiu Laureus, la fel ca Simone Biles, care nu a ajuns încă în capitală, și prăjinarul suedez Mondo Duplantis, care stă alături și ai cărui ochi, de obicei întredeschiși, ironici, se deschid cu admirație deplină. «Prăjina are și multă gimnastică, și mie îmi place să o practic puțin, la nivel de bază, desigur, așa că pot aprecia cât de incredibile, cât de extraordinare sunt ele», spune cel de 11 ori recordmen mondial la prăjină (6,27m și în creștere), și campion olimpic la Tokyo și la Paris.

«Și nu o spun pentru că sunt ele aici». Duplantis vorbește la plural pentru că, patronându-i pe cei doi, în centrul scenei, strălucește radiant Nadia Comăneci, mama a toate astea, gimnasta care și-a revoluționat sportul cu zecile sale la Montreal '76, acum 49 de ani, și care se bucură văzând cum puii ei au crescut și și-au revoluționat sportul, ducându-l și mai departe. «Cred că nu mulți dintre voi știți, dar Rebeca a venit în Oklahoma când avea 10 ani. Numărul 10 are ceva magic. În acea perioadă, obișnuiam să organizăm o competiție în fiecare an în februarie. Se numea Competiția Internațională Nadia Comăneci. Și fetița Rebeca Andrade, la 10 ani, a participat. Era o fetiță foarte vivace și zâmbitoare, care făcea acrobații fantastice», își amintește Comăneci. «Și după atâția ani, cred că am crescut cu tine și sunt foarte fericită să fiu aici și să te felicit pentru tot ceea ce ai depășit…»

Andrade, de 25 de ani, nu se mai oprește din râs și din vorbit, atât de mult o amuză reuniunea. «Este întotdeauna o onoare să fiu alături de Nadia Comăneci. M-a iubit foarte mult dintotdeauna. Sunt îndrăgostită de ea», spune ea. «Este amuzantă, afectuoasă și cred că și eu sunt un pic așa». Ea, acolo, Comăneci lângă ea, și Biles, liderul, în gândul tuturor. În trei Jocuri Olimpice s-au întâlnit brazilianca și zeița americană. La Rio 2016, Andrade, de 16 ani, o privea de departe și cu gura căscată; la Tokyo 2021, când Biles s-a retras din cauza vertijului pe care îl suferea făcând piruete și nu știa unde sunt cerul și pământul, nu a compătimit-o, ci s-a îndrăgostit de ea, de bravura ei, iar la Paris 2024, plenitudinea, amândouă pe podiumul final, și reverența.

«Nu știu prea bine ce cuvânt aș alege pentru a o descrie pe Simone Biles la Tokyo, poate războinică? Nu știu, dar fără îndoială a fost foarte curajoasă. Pentru că pentru o atletă de înaltă performanță, a fi la Jocurile Olimpice nu este ușor. Te antrenezi toată viața pentru a fi acolo. Și apoi există ceva ce nu poți schimba, nu este ceva fizic, este mental. Simone face mișcări atât de dificile, execută mișcări atât de dificile, încât ar putea fi foarte grav pentru ea dacă nu ar fi complet la înălțime și dacă ceva nu ar ieși exact așa cum își dorea», spune gimnasta braziliană, aur la sol la Paris înaintea lui Biles, și muzica cântecului din favelă, și asta după ce a depășit trei rupturi de ligamente la genunchiul drept.

«Și apoi, să trebuiască să asculți comentariile jurnaliștilor și ale fanilor, și ceea ce s-a întâmplat pe rețelele de socializare, unde au numit-o lașă și au spus că îi este frică. Nu pot spune că am simțit ceea ce a simțit ea pentru că nu am trecut niciodată prin asta, dar am simțit o afecțiune și mai mare pentru ea. Am văzut cât de puternică este, nu doar ca atletă, ci ca persoană și ca ființă umană. Am văzut-o revenind după, am văzut și cât de fericită era, confruntându-se și știind că a fost capabilă să treacă prin toate astea. Și astăzi, să continue să fie această mare gimnastă, această mare persoană și atlet este minunat. Vreau să concurez cu ea mult timp pentru că cred că amândouă concurăm foarte bine când suntem împreună».

Terminată ședința, Duplantis reușește să facă un selfie cu cele două gimnaste, iar apoi, Comăneci, maestru de ceremonii, protagonistă mereu, nu poate evita să-i ceară lui Andrade să pozeze cu ea făcând aceeași reverență pe care i-a făcut-o lui Biles pe podiumul de la Paris. «A fost o fotografie istorică incredibilă», proclamă ea. «Ar trebui să devină o tendință pe podium».