Cine nu ar vrea să fie Mondo Duplantis, geniul blond din Lafayette?

Cine nu ar vrea să fie Mondo Duplantis, geniul blond din Lafayette? Aleargă, sare, zboară mai sus decât oricine, nu își bate capul, nu se crede cineva și prin venele lui curge sânge suedez și rhythm and blues din Tremé. Este foarte cool și organizează turnee de prăjină în care prietenii săi, cei mai buni săritori din lume, se relaxează așteptându-și rândul în fotolii de sală VIP de aeroport, se încurajează unii pe alții și un DJ entuziast le pune muzica preferată, sau ceea ce crede ea, o versiune electro de sirtaki pentru grecul (Manolo Karalis, bronz la Paris), Sweet Caroline pentru pușcașul marin american (Sam Kendricks, argint la Paris), iar lui Mondo îi marchează ritmul cu Bop, cântecul pe care el însuși l-a compus și înregistrat într-un studio din New Orleans, un pic dancehall, un pic reggaeton, hip hop. Și urmând ritmul cu palmele lor, Kendricks, Lavillenie, Manolo, toți rivalii, se încălzesc și motivează și mai mult publicul dedicat în timp ce idolul lor aleargă ca un diavol pe covorul roșu care este culoarul de sărituri și înfige prăjina în cutie când a atins o viteză de 10,48 metri pe secundă (aproape 38 pe oră) și îndoaie prăjina și se propulsează, și dărâmă. “Îmi este indiferent că noile competiții de atletism, cum ar fi Grand Slam-ul lui Michael Johnson, nu includ concursuri. Mă preocupă doar ceea ce pot controla. Prăjina. Să fac ca aceasta să rămână concursul principal. Și asta trebuie să facă atleții de la celelalte concursuri, să iasă în față și să-și expună specialitatea în felul în care Renaud [Lavillenie] și eu o facem, să organizeze competiții foarte drăguțe, distractive, antrenante, creative…”, spune Duplantis, de 25 de ani, cu 11 recorduri mondiale până la 6,27m în palmares și două medalii de aur olimpice. Vorbește astfel cu o jumătate de duzină de jurnaliști din întreaga lume într-o videoconferință din Uppsala (Suedia) în ajunul participării sale, probabil stelară, la Campionatele Mondiale în sală, de vineri până duminică viitoare la Nanjing (China).

“Unul dintre cei mai buni prieteni ai mei este muzician în Louisiana. Și am câțiva prieteni aici în Suedia care sunt, de asemenea, muzicieni. M-am trezit într-un studio acum câțiva ani și a fost o experiență super distractivă, m-a absorbit complet. A fost o modalitate de a mă scoate complet din săritura cu prăjina și din atletism, foarte terapeutic pentru mine. Și am avut ideea de a lansa cântecul meu, Bop, care este un cântec destul de distractiv, în aceeași zi cu competiția [se referă la 28 februarie trecut, când a doborât în Franța recordul mondial pentru a 11-a oară] pentru a mă distra mai mult, pentru că era mai mult ca un 'și dacă fac un record în aceeași zi [și în engleză se joacă cu cuvântul 'record', înregistrare și performanță]?'. Și apoi, curios, s-a întâmplat așa cum mi-am imaginat. Foarte tare”. Nu, nu simte singurătatea supradotatului într-o specialitate în care din 2018 a pierdut o singură finală a unui campionat important, când a fost învins de Kendricks la Doha 2019, și în care al doilea rămâne întotdeauna la mai mult de 20 de centimetri (toți săritorii tineri intră acum în cutie cu viteză maximă, imitându-l). “Nivelul competițional este mai ridicat ca niciodată. Ceea ce se întâmplă este că eu sar foarte mult, am ridicat prăjina la un alt nivel, dar există săritori ca Sam [Kendricks] sau, mai ales, Manolo [Karalis] care, dacă nu aș fi fost eu, în ultimii 10-15 ani ar fi câștigat o mulțime de medalii și campionate. Am ridicat foarte mult nivelul și asta îi motivează pe ceilalți să încerce să mă ajungă. Cineva va veni care va fi mai bun decât mine. Asta este sigur. Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu. Dar eu sunt foarte competitiv și, atâta timp cât voi fi pe aici, voi încerca să mă asigur că sunt întotdeauna omul de bătut”, spune atletul care la 20 de ani a doborât pentru prima dată recordul mondial (6,17m), și știe că, imitându-l, există deja juniori care aleargă ca nebunii, îndrăzneți, fără să se oprească, pentru a înfige prăjina în cutie cu viteză maximă. Nu, nu, și nici nu suferă de vertijul celui care se simte predestinat, în nori. “Mă gândesc la înălțimea maximă pe care o pot atinge probabil mai puțin decât cred oamenii. Devine din ce în ce mai dificil să progresez, evident, dar nu mă gândesc la asta. Dar, da, sunt deja foarte aproape de 6,30m și mi-ar plăcea să depășesc această înălțime curând, dar după aceea nu voi mai fi obsedat să mă gândesc la o altă înălțime, nu sunt atât de nebun”.

Mondo Duplantis, după ce a sărit 6,24m și a doborât recordul mondial la Xiamen (China), în aprilie trecut. Tingshu Wang (REUTERS) De asemenea, ca și alți copii minune din sportul supradotați, Mozart ai pedalelor ca Tadej Pogacar sau ai pantofilor de alergat, ca Jakob Ingebrigtsen, nu suferă de oroarea vidului care poate fi lipsa de motivație sau de un fel de depresie postpartum care l-a asaltat pe Michael Phelps când și-a agățat costumul de baie. Unul care la 25 de ani a câștigat două medalii de aur olimpice, două Campionate Mondiale în aer liber, două în sală, trei Europene în aer liber și unul în sală, ce-ar mai putea cere de la sportul său, ce l-ar mai putea motiva să continue să-i dedice sângele. “Nu m-aș compara cu situația lui Phelps. Asta voi vedea când cariera mea se va termina”, spune el. “Mă gândesc la prăjină tot timpul, și mă gândesc mereu la modalități de a mă îmbunătăți, și vreau mereu să scot ce e mai bun din mine. Sunt super obsedat de săritura cu prăjina, desigur, și sunt de când eram copil, dar, oricât de ciudat ar părea, sunt capabil să fac și alte lucruri. Să trăiesc momentul prezent. Cred că găsesc în viață un echilibru neobișnuit de bun între sportul meu și alte lucruri care îmi țin creierul ocupat. Mă ajută să fiu înconjurat de mulți oameni, de frați și surori care practică sporturi foarte diferite sau de prieteni muzicieni. Sunt obsedat de el, da, dar prăjina nu este totul. Nu mă definește complet ca persoană. Pur și simplu îmi place foarte mult și mă pricep foarte bine, dar sunt sigur că voi putea trăi o viață în care nu va exista săritura cu prăjina. Va fi o tranziție dificilă, dar am încredere că voi găsi un nou sens vieții”.

Obsesia i s-a născut de copil. Prăjina, spune el, l-a transformat, i-a descoperit o lume, o bulă, în care exista doar el. Dispărea realitatea. Lumea. “Când sunt în aer mă simt acum exact la fel ca atunci când eram copil. Simt același lucru sărind atunci doi metri ca acum aproape 6,30m. O simt poate într-un mod super ciudat. Chiar nu știu cum să explic”, spune el, și se lansează într-o tentativă: “Când am prăjina în mână și sunt pe pistă e ca un tip ciudat de viziune tunelară și control, și se întâmplă ceva care mă absoarbe complet. Sunt doar concentrat și închis în momentul respectiv și în ceea ce vreau să obțin. Și asta mi se întâmpla la fel și când eram mai tânăr. Sincer, nu contează dacă e în curtea casei mele, la șapte ani, sau la Jocurile Olimpice, e același lucru. E același tip de senzație. Înainte mă simt nervos, fluturi în stomac, excitație și toate sentimentele pe care le simte toată lumea. Diferența este pur și simplu că am un control destul de bun asupra emoțiilor mele”.

Așa cum Dashiell Hammett a scos romanul polițist din saloanele de abanos și covoare persane din conace cu majordomi, iar detectivul ca magician al jocurilor de enigme pentru a-l scufunda în realitate, noroiul și sângele străzii, așa Mondo, care, urmând urmele predecesorului său Lavillenie, prăjinar ușor și obsedat, a salvat săritura cu prăjina de mușchii sovieticilor solizi și a returnat-o celor din rasa îngerilor, lui însuși. “Da, nu e rău spus asta că sunt un fel de Lavillenie 2.0″, îi răspunde Duplantis colegei de la L’Équipe care stabilește comparația cu francezul care a doborât în 2014 ultimul record al lui Serguei Bubka cu o săritură de 6,16m. Nu forța este cheia schimbării, ci viteza. Sau nu. “Este mai ales în sprint unde probabil muncesc cel mai mult, dar prăjina este totul. Este sprintul, viteza, forța, tehnica, toate lucrurile mici care se adună, descoperirea de noi informații, diferite modalități de a obține acei câțiva centimetri în plus. Este o probă atât de complexă și dificilă, cu atâtea detalii complicate, încât asta, în același timp, o face foarte dificilă, dar oferă și posibilități infinite de îmbunătățire. Există întotdeauna modalități mici de a ne îmbunătăți și de a merge mai departe”. Și această cunoaștere a corpului său, interocepția care îl face să calculeze perfect energia celulelor sale și conștiința că prăjina este un labirint, îl fac să apropie prăjina de golf, un sport pe care îi place să-l practice, deși nu găsește timp pentru asta, și de care se bucură ca spectator, și îi admiră pe geniile sale, pe Annika Sörenstam, suedeză, “cea mai bună jucătoare de golf din istorie”, spune el, și pe Tiger Woods.

“Golf-ul este atât, atât de incredibil de dificil și tehnic și atât de mental, și nu foarte fizic de fapt, ceea ce cred că îl face și mai dificil, deoarece nu există cu adevărat nicio modalitate de a evita lucrurile”, spune el. “Este un sport pe care îl admir cu siguranță, așa cum îi admir pe jucătorii de golf care o fac atât de bine”. Mondo este identic cu Timothée Chalamet în fizicul și în rolurile sale, puțin lucru printre monștri fizici, și atât de proaspăt și hotărât, privirea clară, și, ca actorul franco-american care cântă ca Bob Dylan, cântă și el și dacă nu călărește pe viermi giganți pe care îi ghidează prin deșert, se aliază cu gravitația pentru a merge în aer, și totul cu un aer oarecum fals de indiferență, de nepăsare. “Părinții mei [Greg, expert prăjinar, și Helena Hedlund, fostă jucătoare de volei și heptatlonistă] sunt antrenorii mei și vorbim. Vorbim despre toate și despre chestiunea mentală, pe care încerc să o mențin cât mai simplă posibil, pentru că cred că de multe ori, ca atlet, este foarte ușor să-ți bați capul. Și asta este adesea cea mai mare problemă”, spune săritorul cu prăjina suedezo-american. “Și ceea ce fac oamenii care gândesc prea mult este să alerge, să alerge ca iepurele în vizuina sa speriat, văzând doar tot ce e rău care li s-ar putea întâmpla. Eu încerc să-mi eliberez mintea și mă concentrez doar pe ceea ce vreau să se întâmple, pe ceea ce vreau să realizez”. Și pentru a reuși asta nu-l vezi aspirând praf de vierme, pur și simplu se întinde pe podeaua stadionului, un cilindru pe spate, și doarme. El, în bula lui; lumea, înnebunind zgomotos. Cine nu ar vrea să fie el?