Comportamentul uman deviază adesea de la raționalitatea presupusă. În ciuda convingerii noastre în propria logică, deciziile cotidiene infirmă sistematic această credință. Profesorul de psihologie și economie comportamentală Dan Ariely demonstrează în cartea "Iraționalitatea previzibilă" că oamenii își repetă erorile într-un mod previzibil, făcându-le complet prognozabile.

Un astfel de fenomen este "efectul de momeală", unde o opțiune mai scumpă (de exemplu, într-un meniu de restaurant) servește doar la a împinge clientul să aleagă oferta cu preț mediu. În mod similar, algoritmii utilizează prejudecăți similare pentru a ne influența deciziile. Iluzia autonomiei, care guvernează o mare parte a vieții noastre digitale, este exploatată de rețelele sociale, platformele de streaming și magazinele online. Scopul lor nu este de a oferi ceea ce este obiectiv mai bun, ci de a maximiza timpul petrecut într-o aplicație sau probabilitatea de cumpărare.

Sistemele nu trebuie să ghicească ce ne place; le este suficient să ne observe repetând aceleași tipare, din nou și din nou. Apoi ne conduc pe cea mai scurtă cale – rute cu efort redus și predictibilitate ridicată – către repetarea aceluiași comportament. Celebra observație a lui Henry Ford: „Dacă aș fi întrebat oamenii ce vor, mi-ar fi răspuns cai mai rapizi”, surprinde perfect acest mecanism. Rigiditatea psihologică derivă din tendința de a evita opțiunile în care probabilitatea de succes este incertă și de a prefera pe cele cu rezultate deja dovedite sau cunoscute. Acest lucru explică înclinația umană de a închide "catalogul" propriei vieți: au deja prietenii de care au nevoie, mâncărurile care le plac, destinațiile pe care le repetă în fiecare vară. Pură economie cognitivă: creierul economisește energie și se protejează de disconfortul noului. Daniel Kahneman a tradus aceste abateri de la logică în erori cognitive și a demonstrat că aversiunea față de pierderi și rezistența la status quo sunt tipare universale de comportament.

Problema este că locuim într-un ecosistem digital din ce în ce mai susținut de programe concepute pentru a învăța și a prioritiza gusturile noastre, scurtând timpii de căutare. Economisind efortul, riscăm să închidem orice posibilitate de descoperire fortuită și de îmbogățire accidentală a catalogului nostru de interese individuale. Adevărata întrebare este: de ce să nu folosim această capacitate predictivă enormă pentru a parcurge calea opusă? De ce să nu instruim inteligența artificială să ne conducă – deliberat și ocazional – pe ruta niciodată tranzitată, cunoscându-ne ierarhiile de priorități?

„Dacă eu aș face lumea mea, totul ar fi o nebunie. Pentru că totul ar fi ceea ce nu este. Și atunci, invers, ceea ce este, nu ar fi, și ceea ce nu ar putea fi, ar fi.”

Această afirmație din "Alice în Țara Minunilor" propune o rupere a inerției, o gândire și creație în afara rutinelor; departe de previzibil, provocând întrebări și destabilizând certitudini, asumând căutarea ca metodă. În contrast cu formulele asumate, se propune o inteligență poetică a îndoielii, unde fiecare fel de mâncare este o ipoteză, o întrebare servită. În esență, este o etică a curiozității: pentru a trezi foamea de a descoperi.