De ce vrea Trump să dinamiteze hegemonia SUA

De milenii, istoria se repetă: un imperiu, un centru de putere, poate cădea rapid sau treptat, din cauza descompunerii interne sau a factorilor externi precum invazii sau catastrofe naturale. Însă, niciodată nu s-a întâmplat ca un lider să decidă să-și dinamiteze hegemonia în mod conștient. Și totuși, asta pare să facă Donald Trump: să distrugă ordinea mondială, chiar dacă aceasta îi oferă avantaje.

Își ceartă și pedepsește aliații. Ironizează țări africane despre care nici măcar n-a auzit. Se apropie cu viteză de un adversar, Rusia, lăudându-se că liderul său, Vladimir Putin, i-a putut înșela pe toți predecesorii săi, dar pe el, nu: “Pe mine nu m-a mințit niciodată”, se laudă el. Revenirea lui Trump la Casa Albă a întors lumea pe dos. Multilateralismul, care a oferit planetei un sistem de reguli și proceduri, se află la terapie intensivă, după ce președintele american a anunțat retragerea țării sale din instituții “incorecte” sau “corupte” precum Organizația Mondială a Sănătății, Comisia pentru Drepturile Omului a ONU sau Acordul de la Paris privind schimbările climatice.

Statele Unite, țara care a susținut în mare măsură acest multilateralism, se retrag acum în interiorul granițelor sale și își reneagă angajamentele. Pune piedici sub formă de taxe vamale partenerilor care au sprijinit-o ca primă putere; echipa sa se amestecă în alegerile europene în favoarea grupurilor de extremă dreapta; el golește de conținut NATO, punând la îndoială principiul apărării mutuale. Și, totuși, își laudă relația bună cu China și îl descrie pe Putin ca “un geniu”, în timp ce-l ceartă în fața camerelor de televiziune pe aliatul său ucrainean, președintele unei țări invadate de Rusia, Volodimir Zelenski.

Deși au existat numeroase momente în istorie în care SUA și-au antepus în mod deschis interesele înaintea celor ale comunității internaționale, unii experți subliniază că țara a fost unul dintre principalii promotori ai multilateralismului. “De-a lungul celei mai mari părți a istoriei sale contemporane, Statele Unite au construit o lume în care suveranitatea teritorială este sacrosantă, marile puteri concurează pentru influență și bogăție, dar nu pentru teritoriu”, susține John Owen, profesor de Științe Politice la Universitatea din Virginia. “Este o lume a normelor și instituțiilor multilaterale, a economiilor interdependente, unde sunt favorizate democrațiile liberale. De la Al Doilea Război Mondial, Statele Unite au crezut că această lume beneficiază interesele sale naționale. Dar acum, această percepție pare să fi dispărut de la Casa Albă”.

Propria administrație americană confirmă acest punct de vedere. “Ordinea mondială postbelică nu este doar depășită... Acum este o armă folosită împotriva noastră”, declara în ianuarie secretarul de stat, Marco Rubio, la audierea sa de confirmare în Senat.

O viziune veche ca lumea

Viziunea lui Trump asupra lumii este, în fond, cea care a dominat secole de-a rândul și pe care o împărtășesc și Putin sau președintele chinez, Xi Jinping. Owen o rezumă astfel: “Marile puteri negociază mai ales între ele și încheie pacte privind frontierele și alte chestiuni, iar țările mici trebuie să accepte aceste decizii”.

În cazul președintelui american, la această viziune – pe care ar fi putut-o semna și cancelarul Metternich la Viena sau prințul Talleyrand la Paris, la începutul secolului al XIX-lea – se adaugă un naționalism extrem, foarte contemporan, condensat pentru publicul său în sloganurile Make America Great Again (MAGA, Să facem America Mare Din Nou) sau America First (America pe primul loc).

În combinație intră și un concept foarte mercantilist al relațiilor internaționale, combinat cu un trecut de dezvoltator imobiliar care îl face să perceapă Gaza ca pe un simplu teren pe care să construiască “Riviera Orientului Apropiat”. Sau să ceară Ucrainei drepturi de exploatare a resurselor sale naturale ca plată pentru ajutorul pe care administrația democrată l-a acordat fără condiții. În acest caz, republicanul afișează, încă o dată, acel concept conform căruia cei slabi, cei mici, nu pot nici măcar să protesteze: “Ucraina nu are cărțile [pentru a câștiga într-o negociere]”, repetă el mereu.

Cu cât ai, cu atât meriți, fie că ești aliat teoretic sau presupus dușman de moarte. Până la a atinge cruzimea sau disprețul: în discursul său în fața ambelor camere ale Congresului de marți, Trump a ironizat o mică țară africană beneficiară a ajutorului pentru dezvoltare american: “Cine a auzit de Lesotho?”

“Există un impuls foarte materialist și tranzacțional care se manifestă în aproape fiecare aspect al politicii sale”, a opinat într-o recentă discuție cu jurnaliștii Charles Kupchan, de la think tank-ul (laboratorul de idei) Consiliul de Relații Externe.

Obsesia sa personală este să fie mereu deasupra. Să câștige zdrobitor. Procesul pentru a realiza acest lucru trebuie să fie rapid. Se caută realizări rapide, care să-i permită să cânte victorie și să treacă la altceva, în detrimentul a ceea ce ar putea fi mai convenabil pe termen lung. Fără a se implica prea mult în nimic: dacă ceva nu dă rezultate, se schimbă poziția și se declară victorie oricum. “Vedem multe decizii tactice care nu au o strategie clară”, subliniază Jeff Legro, profesor specializat în Relații Internaționale la Universitatea din Richmond, în videoconferință.

Săptămâna aceasta, președintele a dezvăluit că a scris o scrisoare liderilor iranieni în care oferă un dialog despre programul nuclear al acelei țări, la șapte ani după ce a dinamitat acordul JPOAC din 2015 între Iran și puterile mondiale, negociat cu greu ani de zile pentru a împiedica Teheranul să dezvolte armament nuclear. De asemenea, a impus taxe vamale de 25% pentru produsele din Canada și Mexic, doar pentru a amâna majoritatea dintre ele cu 24 de ore mai târziu, din cauza scăderii Burselor și a creșterii vocilor împotrivă. Și, după ce a atacat Ucraina și l-a lăudat pe Putin în mai multe rânduri, vineri a amenințat Rusia cu sancțiuni și taxe vamale pentru a o presa să se așeze la masa negocierilor de pace cu Kievul.

Dar, de la început, primul mesaj este întotdeauna de presiune. De a rupe ceea ce există. A lăsat-o clar în discursul său de marți în fața ambelor camere ale Congresului, unde a repetat interesul său pentru canalul Panama. Trump vorbea despre dreptul la autodeterminare al Groenlandei, insula sub controlul Danemarcei – suspinele de ușurare în acel moment în Copenhaga s-au auzit până la Washington –, dar imediat a revenit la vechile obiceiuri pentru a sublinia că Statele Unite vor pune mâna pe acel teritoriu “într-un fel sau altul” pentru că “avem nevoie de el”: sfârșitul ușurării în capitala daneză.

Reuniune crucială

Săptămâna viitoare va veni un mare test de foc pentru strategia lui Trump. Echipa formată din secretarul său de stat, Marco Rubio, și consilierul său de Securitate, Mike Waltz, se vor întâlni în Arabia Saudită cu o reprezentare a Guvernului ucrainean. Zelenski va fi vizitat țara arabă imediat înainte, ca parte a demersului său diplomatic de a obține sprijin internațional. După o săptămână de incertitudine cu privire la viitorul relațiilor dintre Washington și Kiev, și după ce Administrația Trump a anulat ajutorul militar și de informații acordat aliatului, de această reuniune depinde dacă se va ajunge la un pact de încetare a focului și se va normaliza legătura dintre cele două guverne. Sau dacă președintele american va ceda impulsurilor sale în favoarea Rusiei, cu care recunoștea vineri că îi este mai ușor să se înțeleagă.

Partenerii europeni așteaptă cu sufletul la gură. De această reuniune poate depinde și viitorul relației Administrației republicane cu blocul aliat, care s-a dedicat săptămâna aceasta lui Zelenski, și chiar NATO.

“Este posibil ca Trump să utilizeze tactici de hărțuire pentru a atinge obiective specifice, dar să nu recurgă la acțiuni distructive sistematice sau să ajungă să încheie un acord prost cu Putin în privința Ucrainei”, scrie Dan Fried, fost responsabil cu politica față de Europa în timpul lui Barack Obama și acum la think tank-ul Atlantic Council. “Dar absența unei viziuni panoramice internaționale bazate pe valori, și aparenta fixare pe puterea pură și dură și pe o compoziție mentală în care, dacă unul câștigă, altul trebuie să piardă, avertizează asupra posibilității de certuri cu prietenii și de acorduri proaste cu adversarii”.

Cert este că ceva s-a rupt în căsnicia transatlantică după 80 de ani de idilă. Decizia europeană de a se reînarma și de a aloca 800.000 de milioane de euro pentru acest lucru, sau discursul televizat al președintelui francez, Emmanuel Macron – “Vreau să cred că SUA vor fi de partea noastră... dar trebuie să fim pregătiți dacă nu va fi așa”, a spus el –, sunt câteva dintre dovezile cele mai tangibile.

Și, în privința viziunii imperiale a lui Trump, Administrația republicană ar trebui, de asemenea, să fie precaută. Marile puteri pot împărți lumea în sfere de influență dar, după cum amintește profesorul Owen, de-a lungul Istoriei “și ele s-au confruntat între ele în războaie, purtate într-un sistem mult mai puțin reglementat”.