Melancolia inevitabilă și leneșă a după-amiezilor de duminică

Melancolia inevitabilă și leneșă a după-amiezilor de duminică devine și mai întunecată în Apeldoorn, orașul cu case atât de Mondrian încât par toate construite de Rietveld, și cu pistele sale de biciclete. Este ultima zi a unui Campionat European luminos pentru atletismul spaniol, este revenirea lui Renaud Lavillenie la 38 de ani în căutarea celui de-al cincilea său aur european în sală, atât de mult cântărește trecerea rapidă a timpului, și reînvie imaginea unui copil aproape, simplu, jovial, plimbându-se cu prăjinile pe umăr ca un războinic cu lănci pe străzile Lingotto din Torino, unde a strălucit în 2009 atât de mic spre bucuria fanilor atletismului frumos, spre perplexitatea fizicienilor săriturii. Și în restaurantul de la colț, un alt juvenil francez, Teddy Tamgho, îl provoacă pe zeul triplei, Jonathan Edwards, în timp ce, alături, antrenorul portughez José Barros plânge fado-ul lui Robert Zotko, tehnicianul sovietic, alcoolic și trist, mort cu cinci ani înainte. Înainte de Mondo Duplantis, viteză, valoare și știință, prăjinar unic, ușor, mic, Lavillenie, cu o constituție similară, a sărit 6,16 m, doborând ultimul record al lui Bubka. La Torino a câștigat primul dintre cele patru europene consecutive în sală, și când cinci ani mai târziu Mondo a sărit 6,17 m și și-a început seria de 11 recorduri mondiale consecutive până la 6,27, și a câștigat toate titlurile, până și pe cele pe care nu le atinsese el, Lavillenie, francez din Clermont Ferrand, l-a primit ca pe un frate mai mare afectuos, l-a lăsat să sară în grădina sa, l-a invitat la spectacolul său, și Mondo i-a răspuns, și în Clermont Ferrand a doborât două recorduri mondiale, ultimul acum două săptămâni. Acolo, Lavillenie a înviat la un an și jumătate după ce a fost operat de un ischion. A sărit 5,91 m. Și-a stabilit obiectivul de a triumfa la Apeldoorn. Invincibilul Mondo nu ar fi un obstacol, deoarece deja decisese să nu participe. Obstacolele sale ar fi colegii de promoție ai suedezului, prăjinari născuți odată cu schimbarea secolului, care au crescut până la șase metri urmând exemplul său, grecul Manolo Karalis, bronz la Paris, norvegianul Sondre Guttormsen, francezul Thibaut Collet…Albastrul se întunecă până la un blues lent.

Istoria se termină la 5,60 m pentru Lavillenie

Istoria se termină la 5,60 m pentru Lavillenie, cel bătrân, în cabriolele lui Karalis, neatent, care câștigă aurul (5,90 m) la egalitate cu numărul de încercări cu localnicul Menno Vloon, un treizeci și ceva inspirat, și cu o etalare a trunchiului lui, ce pectorali când își scoate tricoul somon, Guttormsen, care încearcă de două ori fără succes șase metri și își ia rămas bun fără a încerca a treia oară.

Un mil în pas alergător

Un mil în pas alergător (2m 52s), unul la viteză constantă (2m 37s), unul la maxim (2m 19s) împărțit într-un 500 sprintând (71s) și un al doilea 500 menținut (78s): 7m 48,37s. Așa, clinic, chirurgical, curat, ușor, a disecat Jakob Ingebrigtsen a patra victorie consecutivă în cei 3.000 m ai Campionatului European și așa a demolat rezistența curajoasă a englezului din Harrogate, George Mills, un atlet de 7m 27s antrenat de Thomas Dreissigacker, care nu s-a temut să-l sfideze pe căpcăun la un unu-la-unu pe pistă, așa cum a făcut-o compatriotul său Tom Pidcock cu Tadej Pogacar în praful de pe Strade Bianche. Precaut, norvegianul, temându-se de o nouă ambuscadă britanică (cele mai dureroase două înfrângeri ale sale, cele din finalele de 1.500 m la Campionatele Mondiale din 2022 și 2023, le-a suferit din mâinile atleților scoțieni trădători care l-au atacat pe la spate), și-a schimbat obiceiurile și a alergat în față, marcându-l strâns pe Mills, până la schimbarea sa definitivă, cu 500 m înainte de final, în care a accelerat progresiv, o pedală fără sol, până a terminat cu rezistența englezului (7m 49,41s). Al treilea a fost francezul Azzedine Habz (7m 50,48s). Este, la 24 de ani, al șaptelea titlu european în sală, o serie care a început în 2019, la 18 ani, și al treilea dublu 1.500m-3.000m consecutiv al atletului care vrea să devină cel mai bun alergător de semifond din istorie. A fost proba de cel mai înalt nivel de la Apeldoorn. O finală de nivel mondial.

Când se stinge velodromul din Apeldoorn

Când se stinge velodromul din Apeldoorn, se aprind, îndepărtate, reflectoarele pavilionului Carlos Gil din Salamanca, unde încearcă să zboare din nou zeița Yulimar Rojas recuperată după o ruptură de Ahile în aprilie 2024. O face într-o sesiune de sărituri în lungime, nu în triplu pentru a proteja piciorul vindecat, care se încheie după patru sărituri nule înainte de termen din cauza unor neplăceri la ischion. Zborul frustrat al campioanei olimpice și deținătoare a recordului mondial o va împiedica să participe în perioada 20-22 viitoare la Campionatele Mondiale în sală de la Nanjing, China. «Acum să se odihnească și în aprilie, să pregătească sezonul de vară, cu Campionatul Mondial de la Tokio ca obiectiv, să concureze din nou pe stadionul în care a câștigat aurul olimpic în 2021 în fața unor tribune pustii din cauza pandemiei», explică în echipa sa, condusă de antrenorul Iván Pedroso. A sărit și marele Juan Miguel Echevarría, cel mai bun săritor al deceniului trecut care încearcă să concureze din nou după ce s-a accidentat la Jocurile Olimpice de la Tokio. În ciuda faptului că este încă supraponderal, marele său talent și munca răbdătoare a lui Pedroso l-au făcut să sară 7,48 m.