O creatură oribilă, detestabilă, infamă, abominabilă și respingătoare

O creatură oribilă, detestabilă, infamă, abominabilă și respingătoare se deplasa greoi prin librărie, izbindu-se de rafturi și, ocazional, de vreun client neatent. Purta o robă lungă neagră de acolit, cu glugă, sub care se zăreau niște ochișori reptilieni și o masă de tentacule care îi ieșeau din față. Această ființă blasfemică s-a îndreptat spre sala de evenimente din spatele localului și s-a izbit de ușa de sticlă, producând un zgomot înfundat și cleios, urmat de un mârâit inuman. Monstrul nu vedea aproape nimic, abia putea respira și se întreba ce-l adusese în această situație. Știu foarte bine cum se simțea și ce gândea, pentru că monstrul eram eu.

Clubul de Lectură Lovecraft

Evenimentele care m-au determinat să mă transform – temporar – într-o abominație târâtoare, mai exact într-o Sămânță stelară a lui Cthulhu, urmează logica implacabilă a povestirilor lui Howard Phillips Lovecraft (HPL). Când Loredana Volpe și Antonio Torrubia mi-au sugerat să particip la o sesiune în librăria Gigamesh din Barcelona a noului sezon (al doilea) al Clubului de Lectură Lovecraft, un adevărat cult ai cărui principali oficianți sunt ei, am acceptat imediat (cine ar refuza, riscând să-i supere pe Azathoth, Yog-Sothoth, Nyarlathotep sau chiar pe Cthulhu însuși, și să creăm probleme?). Sesiunea urma să fie dedicată analizei operei *În noaptea timpurilor*, una dintre cele mai cunoscute povestiri sau nuvele ale lui HPL, o parte fundamentală a canonului lovecraftian și o lucrare care îmi place în mod special deoarece prezintă exploratori care înnebunesc, săpături arheologice, prezențe de nedescris, cărți interzise și *alma mater*-ul meu: Universitatea Miskatonic.

Mai multe informații: Zile fericite și lipsite de pietate la clubul de lectură Lovecraft

Din nefericire – și fie-mi permis termenul, tratând despre o activitate legată de Lovecraft – nu mi-am dat seama că în ziua convocării sesiunii clubului aveam o petrecere de carnaval, și nu una oarecare, ci mega-petrecerea organizată de cumnatul meu, Javi Herrero, care a devenit deja o tradiție în Barcelona. Este suficient să spun că acest carnaval – care înainte se ținea în Casa Vicens, realizată de Gaudí, iar acum într-o vilă de pe strada Vico – l-a avut pe Francesc Guardans drept Henric al VIII-lea, pe tristul Isak Andic (foarte prezent în actualitate) de *casteller* și pe Josep Maria Mainat deghizat în Regina Mamă a Angliei, alături de Angela Dobrowolski în rolul lui Lady Di. Eu însumi am fost Mihail Strogoff, ultimul mohican, contele Von Stauffenberg sau, reluând tema rusească, doctorul Jivago, printre alte metamorfoze memorabile. Howard Phillips Lovecraft.

Era o coincidență de dată fatală, și mai sunt eoni nememorați pentru a sărbători lucruri. Nu puteam să lipsesc de la club – altfel riscam să trimită câinii de vânătoare ai lui Tindalos sau niște ghuli necrofagi ca represalii – și nici nu voiam să pierd cealaltă ocazie. Și atunci mi-a venit o idee genială. Dat fiind că petrecerea începea la opt și jumătate seara, iar participarea mea la Clubul Lovecraft era la șapte, de ce să nu împușc doi iepuri dintr-o lovitură și să merg la sesiune costumat în creatură lovecraftiană, pentru ca apoi să merg fără întrerupere (nici de identitate) la carnaval?

Convins de măreția incomensurabilă a ideii mele, am început să caut un costum care să-mi servească pentru ambele evenimente. După ce am respins un costum de humanoid amfibiu care semăna cu broasca țestoasă, am găsit pe Amazon o mască realistă din latex de „Monster of R’lyeh” (R’lyeh este orașul scufundat în Pacific, unde doarme Cthulhu, înconjurat de progeniturile și slujitorii săi, ființa hiper-adjectivată principală a mitologiei lovecraftiene). Masca, de la marca Ghoulish, o companie renumită de efecte speciale pentru Hollywood, după cum se menționa pe pagina sa, era convenabil de oribilă și cleioasă, așa că am făcut comanda scotocindu-mi prin buzunare (79 de euro). Am adăugat o tunică cu glugă pentru a desăvârși costumul. Când mi-a sosit coletul la redacție, am așteptat să plece toată lumea și, încercând să evit tura paznicului de noapte, ca să nu-și piardă mințile văzându-mă, am probat costumul. Arătam fantastic. Cutremură-te, Lovecraft, mi-am zis.

Vineri, am mers la Gigamesh cu motocicleta, cu costumul în portbagaj, deoarece mi s-a părut riscant să port masca – tentaculele îmi ieșeau de sub cască – știind cât de pretențioasă este Poliția Locală. M-am costumat pe stradă când am ajuns și am intrat în librărie hotărât să fac senzație. Nu aveam Necronomicon-ul în mână, dar aveam un kit de absolvent al Universității Miskatonic (UM) care includea diplomă, un steag sportiv al UM cu emblema sa, o caracatiță („go ‘Pods!”) și un permis de „acces nerestricționat” la bibliotecă. Oamenii se dădeau la o parte din calea mea. Aproape că nu vedeam nimic deoarece găurile pentru ochi ale măștii erau prea jos și respiram greu, fiind aproape asfixiat de latex. Am intrat în sala de evenimente și mi-am ocupat locul la masă alături de Torrubia, Volpe și biologa cu înclinații lovecraftiene Mara Antón (fără legătură cu acest monstru), provocând o emoție naturală. După ce am salutat cu litania oficială „ph’nglui mglw’nafh Cthulhu R’lyeh wgah’nagi fhtagn” („în casa sa din R’lyeh, Cthulhu cel adormit așteaptă visând”), care a izbucnit cu un accent cavernos adecvat, m-am alăturat conversației animate, precedată de o intervenție online a lui Emilio Bueso. Am vorbit cu pasiune și înțelepciune despre *În noaptea timpurilor* (*The shadow out of time*, 1936), fiind de acord că este unul dintre cele mai bune texte ale lui Lovecraft. Volpe vrea să-l adapteze pentru teatru, ceea ce va fi de văzut, deoarece, dacă este dificil să arăți lumea lui HPL în cinema sau benzi desenate, nici nu mai vorbim pe o scenă. Torrubia a explicat că a fost foarte impresionat de pasajul în care protagonistul traversează vechiul oraș ciclopic în ruine sub deșertul australian și galeriile sale întunecate de bazalt, unde pândește ceea ce nu poate fi numit. I-am sugerat Loredanei că o scenografie cu geometrie non-euclidiană ar fi un plus. Am subliniat că expediția UM din povestire are un avion pentru a explora deșertul, ceea ce trasează o linie interesantă între Lovecraft și contele Almásy din *Pacientul englez*; iată informația.

Captură video a sesiunii Clubului Lovecraft despre 'În noaptea timpurilor' în librăria Gigamesh

În tot acest timp, m-am debarasat deja de o parte din caracterizarea mea de hierofant cthulhian sau cthulhesc abominabil, deși încă simțeam tentaculele pe față. Mi s-a părut foarte interesant și am ținut să menționez audienței că experiența mea a fost foarte asemănătoare cu cea a protagonistului poveștii, profesorul Nathaniel Wingate Peaslee, posedat de o entitate arcană și monstruoasă a Marii Rase care își schimbă personalitatea cu el. Poate că din această cauză, din identificarea cu străinul, m-am trezit încercând să apăr ceea ce este de neapărat: să-l reabilitez pe Lovecraft (1890-1937) în fața descalificărilor care i-au fost adresate recent pentru că este rasist și adept al supremației albe, și care au dus la acțiuni de anulare a figurii sale. Mie întotdeauna mi s-a părut un nevrotic agorafob și un sociopat bolnav (iar din această boală au izvorât fanteziile sale înfricoșătoare și minunate), dar rasismul lui HPL, trebuie recunoscut, chiar dacă a fost doar verbal, fără militantism și cu multe contradicții – așa cum arată, salvându-l în ficțiune, acel pastiche literar superb care este romanul *Cartea lui Lovecraft*, de Richard A. Lupoff (Valdemar, 1992) –, este incontestabil și de disprețuit. Dacă ar fi puține dovezi, al treilea volum al scrisorilor sale editate de Javier Calvo (*Teroarea rațiunii*, Aristas Martínez, 2024) o clarifică foarte bine. Pe copertă apare desenat din spate un personaj (Lovecraft?, Musk?) care își ridică brațul într-o imitație a salutului nazist către niște tentacule verzi care ies din mare…

Calvo selectează în a cincea secțiune a volumului aproximativ douăzeci de scrisori care, chiar și pentru cei care suntem foarte fani ai poveștilor sale ca el sau ca mine, ne dau chef „să-l trimitem pe Lovecraft în iad”, ca să nu zic la naiba. Calvo amintește că „precum un cancer care infectează țesuturi în mod nediscriminatoriu”, sunt ideile sale despre chestiunea rasială. „Și acolo nu este nimic de salvat. Nimic care să-l răscumpere”. În acest sens, „a fost reprezentativ pentru minoritatea cea mai extremistă, intolerantă, închisă și învechită din timpul și clasa sa socială”. În scrisori, HPL abomină de New York-ul multirasial („contaminat și blestemat”, „un bulion de impuritate asiatică”, „haos de gunoi”), afirmă că trebuie să ne asigurăm că „anumite rase nu vin să ne contamineze sângele”, susține că „oricât de deștept ar fi un negru, întreaga specie de negri va fi întotdeauna mai aproape de gorile decât de oameni”, iar într-o scrisoare din 1925 către mătușa sa Annie îi spune că nu poate permite negrilor să folosească plaja în centrele turistice. Acestea sunt doar câteva dintre barbaritățile care apar în scrisorile sale și care includ manifestări antisemite și chiar o laudă adusă lui Hitler.

Având în vedere toate acestea, costumul de monstru lovecraftian a căpătat o altă semnificație, și mai teribilă. Masca moale și tentaculară mi s-a părut o expresie a păcatelor scriitorului și nu m-am simțit în stare să merg la petrecere îmbrăcat așa, ca să nu mai vorbim de dans. Am plecat de la Gigamesh cu capul plecat, fără să uit să-mi depun obolul la ieșire statuetei lui Cthulhu din nișa sa, gândindu-mă la un plan B: aveam puțin timp, dar, ei bine, întotdeauna am vrut să devin pentru o vreme generalul Custer…