Richard Feynman se întreba cum este posibil să ghicești aspectul pe care l-ar avea partea necunoscută a materiei odată contemplat un fragment al acesteia.

Cu această întrebare care apare în «Fizica cuvintelor» (Crítica), Feynman zguduie istoria noastră științifică și ne duce până la fața ascunsă a Lunii, aceeași care rămâne acoperită pe partea cealaltă a cerului datorită unei sincronii cosmice: Luna se rotește pe axa sa în timp ce își completează rotația în jurul Pământului.

Fața ascunsă a Lunii

Fața ascunsă a Lunii – «The Dark Side of the Moon» – a devenit un album conceptual al trupei Pink Floyd dedicat în întregime nebuniei, dar, cu mult înainte de a deveni muzică, fața ascunsă a Lunii a încetat să mai fie un mister. S-a întâmplat în plin Război Rece, pe 7 octombrie 1959. În mijlocul luptei pentru cursa spațială, fața ascunsă a fost vizualizată de sonda sovietică Luna 3; o navă mică cu camera sa analogică incorporată, plus o cameră obscură pentru developare.

Altfel, dacă nu ar fi fost developată acolo, pelicula fotografică s-ar fi pierdut la intrarea în atmosfera noastră. Să-ți imaginezi asta și să faci posibil acest lucru este complicat, mult mai mult decât să-ți imaginezi cum ar fi fața ascunsă a Lunii înainte de a fi descoperită. Fotografiile care au ajuns pe Pământ arată o sferă cenușie pătată cu pete în care nu se distinge nicio diferență cu fața sa vizibilă.

Pentru a continua cu înălțimile și cu limbajul cosmosului, Feynman a lăsat scris într-un alt citat că „vastă întindere a cerurilor” îi stimula imaginația. «Ochiul meu mic poate capta lumina veche de un milion de ani». Și acest gând ne duce la descifrarea lecturii Timpului, deoarece, în Occident, se întâmplă de la stânga la dreapta, la fel ca scrierea noastră. În acest fel, locația spațială a trecutului se află în spate, iar acest lucru este eronat, după cum ne spune astrofiziciana Ersilia Vaudo în cartea sa «Mirabilis» (Blackie); o călătorie prin curiozitatea științifică unde Timpul ne oferă percepția sa naturală, aceeași pe care o au despre el alte culturi, precum cea a aimarașilor din Anzi sau a yupnoșilor din Papua Noua Guinee.

Pentru aceste culturi, viitorul este în spatele nostru, în timp ce trecutul apare întotdeauna în fața ochilor noștri. Ceva «coerent», după cum ne explică Vaudo, deoarece Soarele, stelele și galaxiile pe care le vedem în fața noastră «sunt de fapt proiecții ale unui timp deja scurs». Ceea ce se întâmplă este că magia luminii și a vitezei sale ne schimbă sensul spațial al Timpului. Acesta este doar un detaliu dintre multele pe care le putem găsi într-o lucrare interesantă care alternează Ezra Pound cu Galileo și Julian Barnes cu Einstein, pe lângă Voltaire cu astronautul Neil Armstrong.

Ersilia Vaudo ne învață cum fizica cuantică își croiește drum printr-o fisură a nopții unde ne așteaptă mărul care l-a inspirat pe Newton alături de telescopul prin care Victor Hugo a experimentat zguduiala realului când a văzut pentru prima dată Luna. Dacă cartea lui Richard Feynman ne descoperă curiozitatea vitală a unui om de știință, cea a lui Vaudo ne prezintă curiozitatea ca pe instinctul nostru cel mai prețios, un model natural care, atunci când atinge ficțiunea, poate ajunge să ne arate cealaltă față a vizibilului.

«Securea de piatră»

«Securea de piatră» este o secțiune unde Montero Glez, cu voință de proză, exercită asediul său particular asupra realității științifice pentru a manifesta că știința și arta sunt forme complementare de cunoaștere.