Finalul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa, pe 8 mai 1945, odată cu capitularea necondiționată a Germaniei naziste — deși în Rusia este comemorat pe 9 mai —, a cărui 80-a aniversare o marcăm, a lăsat în urmă un continent devastat, în care, așa cum explică istoricii, „nu exista moralitate, doar supraviețuire”. În ruinele încă fumegânde ale Europei, pe măsură ce se descoperea dimensiunea lagărelor naziste de exterminare și concentrare, cu milioane de refugiați și persoane fără adăpost și după milioane de morți, o întrebare se impunea mai presus de toate celelalte: cum a fost posibil? Cum s-a putut ajunge aici?

Primele cărți de investigație despre conflict au apărut foarte repede. De exemplu, Hugh Trevor-Roper, un agent de informații britanic trimis la Berlin pentru a reconstitui finalul dictatorului nazist, a publicat în 1947 „Ultimele zile ale lui Hitler”, care a devenit un best-seller. Mult din ceea ce știm despre acele momente finale din buncăr — și pe care filmul „Despre decădere” le reconstituie cu brio — a fost dezvăluit atunci pentru prima dată. Chiar dacă reputația lui Hugh Trevor-Roper a suferit un regres teribil când a autentificat greșit niște false jurnale ale lui Hitler.

De atunci, nu este o exagerare să spunem că s-au publicat sute de mii de cărți în toate limbile, acoperind toate aspectele conflictului. Mari istorici militari contemporani au îndrăznit să redacteze istorii globale, la care se adaugă constant noi perspective.

Cu toate acestea, rămân prea multe întrebări fără răspuns, multe aspecte de studiat, tabuuri profunde care nu sunt pe deplin explorate. Multe țări care au fost victime ale nazismului sau stalinismului, sau ale ambelor — precum Polonia, Franța, Ucraina sau statele baltice — au avut în același timp o responsabilitate enormă în Shoah (Holocaust). Antisemitismul nu a fost o invenție a lui Hitler, și mulți cetățeni ai țărilor ocupate s-au alăturat cu entuziasm exterminării. Istorici dedicați abordează acest subiect, de exemplu, într-un capitol intitulat „Un război rasial?”.

Filosoafa maghiară Ágnes Heller, supraviețuitoare a Holocaustului, apoi persecutată de regimul comunist maghiar, răspundea în 2017 la întrebarea dacă crede că va putea vreodată înțelege cum a fost posibil Shoah: „Îmi scapă complet. Am vrut să înțeleg în primul rând două lucruri: cum este posibil ca oamenii să se fi simțit moral capabili să facă asta? și cum instituțiile sociale și politice se pot deteriora într-o asemenea măsură încât să permită să se întâmple așa ceva? Nu am obținut niciodată un răspuns”.

Întrebată despre colaborarea maghiară la exterminare — din milionul de evrei exterminați la Auschwitz, 400.000 erau maghiari — ea răspundea: „Naziștii au venit aici cu 300 de oameni. Nu puteau ucide sute de mii de cetățeni fără ajutorul maghiarilor. A existat o complicitate enormă”. Și asta este aplicabil la prea multe țări.

Cum a fost posibilă această ură? Cum a fost posibil să se normalizeze ideea că unii cetățeni erau inferiori altora? Cum a fost tolerat și implementat rasismul instituțional? Cum — și asta a demonstrat clasicul studiului Shoah, cartea „Distrugerea evreilor europeni” de Raul Hilberg — a putut participa la exterminare, de la cei care elaborau orarele trenurilor dând prioritate convoaielor care călătoreau spre Est pline și se întorceau mereu goale, până la funcționarii care identificau pe fiecare cetățean după originea sa?

În aceste vremuri în care extrema dreaptă revine în forță în Europa și se încearcă albirea regimurilor fasciste sau chiar direct a nazismului, întrebarea este mai relevantă ca niciodată. De asemenea, este esențială o altă chestiune extrem de incomodă: ce a făcut lumea, în afară de a închide granițele pentru evreii care încercau să fugă? Când Jocurile Olimpice s-au desfășurat la Berlin în 1936, cu o prezență internațională numeroasă, era imposibil să ignori ce urmărea nazismul, deoarece legile rasiale fuseseră deja adoptate. Persecuția evreilor era deja atunci o politică de stat.

Unii analiști amintesc de cartea lui Ernst Fraenkel, „Statul dual. Contribuție la teoria dictaturii”, o lucrare intens citată recent, inclusiv în contextul politic actual. Autorul său a fost un evreu german care a reușit să practice dreptul până în 1938, când a fugit din țara sa, fiind sigur că va fi arestat. Cartea sa, un clasic al dreptului, susține că în dictaturi mulți oameni trăiesc ca și cum nimic nu s-ar întâmpla în jurul lor, în timp ce alții se prăbușesc într-o lume a terorii și morții. „Observația crucială a lui Fraenkel, — scriu analiștii, — a fost că, într-un stat dual, autoritarismul ajunge mult mai devreme la unii oameni decât la alții. Cei care au avut ghinionul să cadă în abisul legal se vor găsi supuși unei violențe de stat necontrolate, în timp ce viața va continua în mare măsură normal pentru ceilalți”.

Această analiză se aplică și episoadelor istorice din SUA, sugerând că Statele Unite — în ciuda tradițiilor sale democratice — sunt vulnerabile la crearea unor zone de autoritarism. Când țara a fost fondată, ordinea juridică liberală se aplica coloniștilor europeni, în timp ce nativii americani și sclavii erau supuși unui sistem mai autoritar și violent. În timpul epocii Jim Crow, statele din Sud funcționau ca regimuri autoritare cu partid unic, permițând sau chiar încurajând violența extralegală, precum linșajele, în timp ce participau la democrația la nivel federal.

În esență, este o reinterpretare a celebrei poezii a pastorului luteran Martin Niemöller — adesea atribuită greșit lui Bertolt Brecht: „Mai întâi au venit după socialiști, iar eu am tăcut pentru că nu eram socialist / Apoi au venit după sindicaliști, și nu am vorbit pentru că nu eram sindicalist / Apoi au venit după evrei, și nu am spus nimic pentru că nu eram evreu / Apoi au venit după mine, și atunci nu mai rămăsese nimeni care să vorbească în numele meu”.

În filmul clasic al lui Stanley Kramer despre procesul de la Nürnberg, „Judecata de la Nürnberg”, există o reflecție similară. Burt Lancaster interpretează pe Ernst Janing, un jurist fictiv de mare prestigiu care, totuși, s-a lăsat sedus de nazism. El se arată total căit și, când este condamnat, îi spune judecătorului: „Acei oameni săraci, acele milioane de persoane. Niciodată nu mi-am închipuit că vom ajunge la asta”. La care judecătorul replică: „Domnule Janing. S-a ajuns la asta prima dată când ați condamnat un om știind că era nevinovat”.

Poate Statele Unite, la fel ca unele țări europene, să se afle la începutul unui proces care să ducă la ceva mai rău? Trăim în state duale? În Europa, acest lucru se manifestă în modul în care tratăm migranții fără acte. Filmul recent lansat „Povestea lui Souleymane”, care relatează 48 de ore din viața unui migrant neregulat în Paris, arată foarte bine ce înseamnă să trăiești fără drepturi în inima drepturilor și garanțiilor Uniunii Europene.

Poate prima lecție a celui de-Al Doilea Război Mondial este că nicio formă de rasism nu este acceptabilă și că, atunci când ne dăm seama că am pierdut libertatea, este deja prea târziu. Serviciile secrete germane au trasat recent o linie roșie asupra căreia multe alte țări europene ar trebui să reflecteze pe 8 mai: „Pentru evaluarea noastră, este decisivă ideea despre popor a partidului AfD, bazată pe origini etnice, care devalorizează grupuri întregi de populație din Germania și încalcă demnitatea lor umană”, susținea un comunicat al serviciilor secrete. „Obiectivul lor”, precizează acesta, „este să excludă anumite grupuri de populație de la o participare socială egală cu a celorlalți, să le supună unui tratament inegalitar care nu este conform cu Constituția și să le atribuie un statut legal devalorizat”. Extremiștii din AfD nu sunt, nicidecum, singuri în asta. Dar încă nu au venit după noi.