În câteva cuvinte
80 de ani de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa. Articolul analizează cum conflictele actuale și schimbările geopolitice afectează semnificația acestei date istorice, cu un accent pe dezbaterile interne din Germania privind memoria, ajutorul militar pentru Ucraina și ascensiunea extremei drepte.
Optzeci de ani mai târziu, sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial în Europa, comemorat pe 8 mai 1945, capătă noi semnificații. Conflictele actuale și schimbările geopolitice influențează memoria istorică și modul în care este celebrată această dată. Europa, care astăzi se teme de Rusia, se confruntă în același timp cu diviziuni interne.
În Germania, de exemplu, continuă dezbaterile privind trimiterea de armament în Ucraina. Această reticență este parțial legată de "conștiința încărcată" pentru distrugerile provocate de Germania nazistă în URSS, chiar dacă Ucraina făcea parte din Uniunea Sovietică și a fost unul dintre teatrele principale ale crimelor naziste. Aceasta este o lume în care democrațiile se află pe punctul de a se fractura. Omul cunoscut cândva drept "liderul lumii libere", Donald Trump, președintele american, amenință să-și abandoneze aliații europeni și să se apropie de Vladimir Putin. Data de 1945, care a fost întotdeauna un subiect de dispută, dar și un punct de unitate, dobândește astăzi semnificații neașteptate.
Istoricul Norbert Frei, în cartea sa "1945 și noi", explică faptul că "perspectiva evenimentelor istorice se schimbă în timp". El amintește cum acum 20 de ani "puterile victorioase în Al Doilea Război Mondial au celebrat această zi împreună cu germanii. Astăzi, acest lucru ar fi de neconceput, din motivele politice cunoscute". Germania a refuzat invitația ambasadorilor Rusiei și Belarusului la ceremonia din Bundestag. Pe de altă parte, la parada din 9 mai de la Moscova – data la care Rusia celebrează capitularea – se așteaptă să participe liderii pro-ruși din Slovacia și Serbia, Robert Fico și Aleksandar Vucic. "Amintirea ororilor istoriei face de mult timp parte din conflictele prezentului, încărcate de istorie", observă ziarul Süddeutsche Zeitung.
Germania a fost adesea percepută din exterior ca un model în abordarea trecutului său criminal, dar este un model care stârnește îndoieli și dezbateri intense. Aceasta nu este aceeași țară ca acum exact 40 de ani, când președintele federal Richard von Weizsäcker a proclamat: "8 mai a fost o zi de eliberare". Aceasta este astăzi țara care cinci ani mai târziu, în 1990, a integrat Germania de Est, care se definea ca "stat antifascist": o altă cultură a memoriei. O țară diversă, cu descendenți ai imigranților care nu pot fi făcuți responsabili pentru ceea ce au făcut sau nu au făcut bunicii germani ai concetățenilor lor.
Unii comentatori afirmă: "Germanii sunt pietrificați în propria lor vină". Și adaugă: "Sunt la cheremul Guvernului Israelului". Aceste diagnostice au fost formulate în aprilie, după ce un coleg israelian, Omri Boehm, și-a anulat, sub presiunea ambasadei Israelului, un discurs la ceremonia oficială din lagărul de concentrare Buchenwald. Ambii critici consideră că autoritățile germane – logic, atente la semnele creșterii antisemitismului în Europa și obligate de responsabilitatea istorică față de Israel – susțin, cu minime obiecții, politicile guvernelor israeliene. Războiul din Gaza a exacerbat discuțiile despre un principiu al politicii germane: Israelul ca "rațiune de stat".
Istoricul și romancierul Per Leo distinge între munca istorică și obligația de a aminti (ilustrate de activitatea memorialelor și muzeelor din lagărele de concentrare și de munca istoricilor) și ceea ce a fost numit cultura amintirii sau a memoriei, care este altceva, "o narațiune națională promovată de autoritățile publice". Pentru a fi eficientă, explică el, "trebuie să fie simplă". Leo și alți autori subliniază paradoxul că s-a ajuns la o formă de narcisism: sentimentul că nimeni nu se descurcă mai bine în această privință și că Germania este "campionul mondial al memoriei". După cum a scris un alt istoric, Frank Trentmann, "conflictul lung și amar în jurul vinovăției și memoriei le-a dat germanilor o nouă identitate și încredere în sine și le-a oferit un sentiment de mândrie de a nu fi mândri". Memorialul Holocaustului din Berlin (inaugurat în 2005) ar putea exemplifica această tendință: nicio altă națiune nu a ridicat un monument victimelor unei alte țări în centrul capitalei sale.
Privind înapoi la ultimii ani, Norbert Frei concluzionează că marea noutate este ascensiunea extremei drepte. Ceva s-a schimbat când o formațiune care pune la îndoială identitatea construită după război obține 10 milioane de voturi. Este un eșec al memoriei istorice, dovada că modelul german a eșuat, că aceasta este acum o țară ca oricare alta? Sau această concluzie ar fi pripită, deoarece, așa cum afirmă Per Leo, presupune "a depune anumite așteptări în cultura memoriei, adică a crede că aceasta ne va imuniza împotriva autoritarismului, rasismului, antisemitismului"?
Fiecare comemorare se referă la trecut, dar vorbește despre prezent și despre o lume care s-a schimbat. La Moscova, pe 9 mai, au fost prezenți Xi Jinping și Lula da Silva; în 2005 au participat, printre alții, George W. Bush, Gerhard Schröder, Jacques Chirac. La Berlin, cu o zi înainte, Bundestag-ul a oferit o altă imagine din 2025. Un AfD cu 152 de locuri. Un nou cancelar, foarte atlantist și pro-israelian, Friedrich Merz, incomodat de o Administrație a SUA care-și califică țara drept "tiranie". O tribună oficială fără Rusia. O geografie urbană care spune totul despre acest moment. La opt kilometri de Bundestag și de buncărul lui Hitler din apropiere, se înalță impunătorul Memorial Sovietic din Parcul Treptow. La baza sa odihnesc rămășițele a circa 7.000 de soldați care au eliberat orașul; acolo se pot citi, pe mai multe panouri, fraze ale celuilalt mare tiran european al secolului XX: Iosif Stalin. Acesta este un monument al paradoxurilor istoriei și memoriei și al limitelor lor. O dată, 1945, departe de a-și fi epuizat toate semnificațiile.
