Autocenzura este o consecință a autoritarismului. Pentru a o combate, trebuie, în primul rând, să o identificăm. Despre asta reflectă autorul articolului.

Articolul oferă exemple de situații în care deciziile au fost luate, aparent, în mod independent, fără presiuni directe din partea autorităților, dar în același timp s-au potrivit cu interesele lor. Astfel, postul de televiziune ABC a luat o „decizie editorială independentă” de a nu-l invita pe Jimmy Kimmel, iar la Universitatea din California, Berkeley, numele lui Judith Butler a apărut pe o listă trimisă autorităților federale.

Autorul notează că astfel de mecanisme de autocenzură duc la faptul că democrația se transformă treptat într-un autoritarism invizibil, unde instrumentele de protecție devin mijloace de suprimare a criticii. Are loc o substituție a conceptelor, când lupta împotriva „limbajului urii” este folosită pentru a reduce la tăcere opozanții politici, iar procedurile antidiscriminare se transformă într-un sistem de supraveghere.

În cele din urmă, se pune întrebarea cum să rezistăm unui sistem care se deghizează ca absență a puterii și acționează prin deciziile „libere” ale unor actori independenți. Autorul subliniază importanța conștientizării acestui mecanism: de fiecare dată când o instituție ia o decizie care corespunde intereselor puterii, când recurgem la autocenzură, alimentăm această mașină. Potrivit autorului, „mintea captivă” nu este o victimă pasivă, ci un complice activ. Și în asta constă slăbiciunea ei, și, prin urmare, speranța noastră.