«Cred că, dacă noi nu am fi fost atât de încăpățânate și insistente că violența sexuală nu poate fi obiectul amnistiei sau al grațierii și că trebuie judecată, nu ar fi inclus-o în Acordul de Pace»

«Cred că, dacă noi nu am fi fost atât de încăpățânate și insistente că violența sexuală nu poate fi obiectul amnistiei sau al grațierii și că trebuie judecată, nu ar fi inclus-o în Acordul de Pace», afirmă categoric Adriana Benjumea (Medellín, Columbia), avocată columbiană și directoare a Corporației Humanas. Organizația pe care o conduce a fost unul dintre membrii Alianței 5 Chei, platforma de organizații feministe care au fost prezente la acordurile de pace de la Havana din 2016 între FARC și Guvernul columbian.

«Toți voiau să se vorbească despre răpiri, pentru că cei care răpesc sunt FARC. Toți voiau să se vorbească despre execuții extrajudiciare, pentru că asta face statul. Dar nimeni nu a spus: haideți să vorbim despre violența sexuală, pentru că toți violează. Acolo au tăcut cu toții», își amintește avocata în timpul unui interviu cu Джерело новини în Valencia la sfârșitul lunii aprilie. Benjumea a fost în Spania pentru a participa la forumul ‘Justiție pentru femeile victime ale violenței sexuale în conflicte armate. Columbia, Guatemala, Ex-Iugoslavia’, organizat de asociația Atelier ONGD.

Avocata povestește că tot organizațiile de femei și victimele au fost cele care și-au ridicat vocea pentru a cere ca violența sexuală și bazată pe gen să fie judecată în cadrul Jurisdicției Speciale pentru Pace (JEP), sistemul de justiție tranzițională creat în acordul de pace. Acest caz, cunoscut sub numele de Macrocaso 11, a fost ultimul care s-a deschis.

«Este foarte important să clarificăm că lupta victimelor violenței sexuale în Columbia a fost înainte de JEP. Ceea ce a permis astăzi Jurisdicția este ca ele să aibă din nou speranța în justiție», adaugă ea.

«Care este obstacolul pe care îl vedem astăzi? Până în prezent, nu a existat în JEP recunoașterea violențelor sexuale de către făptași. Am auzit militari recunoscând că au ucis tineri făcându-i să treacă drept gherile. Foști gherile spunând că a existat recrutare de minori, dar nu am auzit pe niciuna dintre părți recunoscând că a existat violență sexuală. Și acolo este provocarea jurisdicției. Nu a existat o recunoaștere, deoarece JEP nu are încă decizii ferme cu privire la violența sexuală», explică avocata.

Întrebare. O altă provocare a acestui Macrocaso 11 sunt măsurile reparatorii.

Răspuns.

Jurisdicția Specială pentru Pace (JEP) nu este un model punitivist. Stabilește o recunoaștere, dar și o reparație. Cu toate acestea, în problemele legate de violența sexuală, nu este încă clar ce ar însemna o lucrare sau un demers reparator pentru victime. Aceasta este o dezbatere în așteptare, care nu este atât de ușoară. Modelul poate fi interesant, dar pentru ca victimele să dea pagina, nu trebuie să fie impus. Nu numai să-i întrebăm pe cei care compară cum vor repara, ci și pe ele cum se simt reparate.

Î. Ce cer victimele?

R. Vor, cel puțin, să le vadă fața și să recunoască. Ele spun: ‘nici măcar nu vreau să-mi ceară iertare, pentru că nu știu dacă îl voi ierta sau nu’. Multe recunosc: ‘încă nu mă pot așeza în fața lui, dar trebuie să-l văd, chiar și de la distanță, și să recunoască că a făcut-o’. Acesta este primul act reparator și asta nu s-a întâmplat în Columbia cu victimele violenței sexuale în fața JEP. Și apoi, alți pași, care sunt încă în așteptare. Cum ne gândim la proiecte productive, acțiuni care să-i implice pe cei care compară și care să beneficieze victimele și familiile lor ca conținut reparator? Dacă aveți 50 de cazuri în Columbia de violență sexuală din partea gherilei, ați putea spune că este foarte puțin. Dar ceea ce demonstrează aceste 50 de cazuri care au reușit să ajungă până aici este că practica a existat

Î. Cât de ușor este ca aceste femei victime ale violenței sexuale să decidă să-și prezinte cazul, având în vedere că acum, în Columbia, au încă conflicte active cu disidențe, cu grupuri paramilitare?

R. A fost foarte dificil. În zona Tumaco, din Pacificul Nariñense, multe femei care au participat la proceduri au primit ulterior amenințări și asta pentru că nu se întâlnesc direct cu ei, ci se află în așa-numitele săli de oglinzi. Există femei amenințate și altele care au trebuit să vadă în acea sală cum cel care compară nu recunoaște crimele. Și să mă vadă pe mine apărând mărturia lor și pe ei spunând că sunt niște mincinoase. Asta descurajează și procesele de justiție. Un lucru este să spun: mi-au dispărut fiul, mi-au ucis soțul. Asta emoționează societatea. În ceea ce privește violența sexuală, există întotdeauna suspiciune: de ce a fost violată, unde era, dacă este adevărat sau nu. Este o crimă asupra căreia se îndoiește. Nu este un scenariu ușor și simplu pentru ca victimele să participe la aceste procese. JEP știe asta, cei care compară știu, avocații celor care compară știu, noi, organizațiile, știm și totuși continuăm să luptăm.

Î. În septembrie, în El Espectador, magistrații JEP spuneau că participarea femeilor victime ale acestor violențe a fost mai mică decât se așteptau. Ce ar putea fi cauza?

R. Nu cred că este adevărat. Cred că GRAI, care este grupul de lucru al JEP, a colectat un număr foarte mare de cazuri. Inițial, avea peste 1.500 pentru a putea începe lucrul. Astăzi este foarte complicat să vorbim despre cazuri individuale. De exemplu, dacă aveți 50 de cazuri în Columbia de violență sexuală din partea gherilei, ați putea spune că este foarte puțin. Dar ceea ce demonstrează aceste 50 de cazuri care au reușit să ajungă până aici este că practica a existat. Puteți avea 50 pentru că există subînregistrare, femei ucise, pentru că ceea ce vedeți este o mostră. Dacă 50 de cazuri nu sunt suficiente pentru a deschide ancheta și a genera o ipoteză și o condamnare exemplară, spunem că 50 de violatori nu vă sunt de folos. Că 50 de fete și femei violate în toată țara sunt foarte puține. Și un singur caz poate fi deja crimă împotriva umanității. Numerele sunt foarte înșelătoare și sunt fundamental atunci când se vorbește despre crime sexuale.

Î. Cum se garantează că în aceste procese judiciare aceste femei nu sunt revictimizate?

R. Se spunea mereu: este că femeile nu vor să vorbească despre asta. În experiența mea de peste 20 de ani de lucru cu victimele violenței sexuale, ceea ce vă pot spune este că vor să vorbească. Ceea ce nu au găsit niciodată sunt urechi amabile, care să înțeleagă, să asculte și să creadă. În Columbia, JEP a fost mult mai asertivă. A ascultat victimele și nu le-a pus niciodată la îndoială. A deschis spații pentru a le asculta pe ele, organizațiile, au citit rapoartele pe care le-am trimis. Acolo cred că a făcut foarte bine. Astăzi, problema a fost mai mult nerecunoașterea [de către cei care compară], care este o lovitură foarte grea pentru victime. În experiența mea de peste 20 de ani de lucru cu victimele violenței sexuale, ceea ce vă pot spune este că vor să vorbească. Ceea ce nu au găsit niciodată sunt urechi amabile

Î. Cum se adună aceste mărturii care sunt mediate de timp, rușine sau de dificultatea de a accesa aceste teritorii?

R. Avocații au învățat în acest proces că însoțirile trebuie să fie psihico-juridice. Nu puteți începe un proces de justiție tranzițională numai cu avocați. Când însoțiți victimele în comunitățile lor și faceți o muncă de recuperare cu ele, multe spun: ‘și eu vreau dreptate’. Dar, la început, tot ce vor este aproape să fie ascultate în secret de confesiune. Îl spun avocatului sau psihologului într-un proces care este mai mult despre ‘unde pun asta ca să continui să trăiesc’. De aceea sunt procese lungi. Este o muncă interdisciplinară de companie, care se face cu psihologul, cu avocatul, cu asistentul social, cu antropologii. Multe dintre ele devin și cele care ascultă alte victime. Uneori este mai ușor să-i spui cuiva când o auzi spunând: și mie mi s-a întâmplat.

Î. Ce obstacole au întâmpinat pentru ca aceste mărturii să nu fie aruncate?

R. Există femei care au fost violate de când erau fete, care au fost violate de tatăl lor și apoi în război de actorul armat. Sau femei care, când gherila comanda acolo, au fost violate. Apoi au venit paramilitarii și au spus, tu ai fost femeia unui gherile, atunci mai bine să fii și femeia mea. Cel mai greu lucru pe care a trebuit să-l înfruntăm în Columbia este că povestea victimelor nu a fost cronologică, că nu a specificat cu exactitate elementele de timp, mod și loc. Vorbim despre un conflict armat de 50 de ani. A trebuit să facem exerciții de memorie spunându-le: ce acte apropiate vă amintiți? Erau sărbătorile orașului? S-a întâmplat ceva în familia ta care ne permite să localizăm date mai mult sau mai puțin apropiate? Asta a fost fundamental pentru ca victimele și spusele lor să fie validate.

Î. Care sunt principalele obstacole juridice pe care le au pentru a procesa aceste cazuri?

R. Timpul, mai ales. Avem mai puțin timp pentru investigații. De asemenea, actorii armati care fac parte, care sunt competența JEP, sunt în condiții inegale. Există mai multe dovezi și elemente pentru a judeca FARC decât pentru a judeca Forța Publică. Și asta poate trimite un mesaj foarte greșit: că FARC a fost mai violator. Și ceea ce se întâmplă este că unul are mai multe elemente pentru a-l ascunde decât celălalt. Și, în plus, există multe riscuri în logica impunității și este că acest model se termină fără a da socoteală, cel puțin în justiție, victimelor violenței sexuale.