Conflictul dintre India și Pakistan, centrat în mare parte pe regiunea disputată Cașmir, are o bază materială profundă – lupta pentru controlul resurselor de apă din bazinul râului Ind. Mulți analiști susțin că apa este elementul central al acestei vechi confruntări.

Situația s-a agravat recent, în urma unor evenimente precum atacul terorist din zona Pahalgam și asaltul din orașul pakistanez Uri. Aceste incidente au rezonat puternic cu violența din timpul împărțirii subcontinentului indian. Cu puțin timp înainte, șeful Forțelor Terestre pakistaneze a declarat că Cașmirul este „vena jugulară a Pakistanului”, subliniind că țara nu îi va abandona pe „frații cașmirezi” în lupta lor împotriva „ocupației indiene” și a remarcat diferențele „în toate aspectele posibile ale vieții” dintre hinduși și musulmani. Serviciile de informații indiene au interpretat aceste cuvinte ca un potențial catalizator al atacurilor, urmând un tipar de mesaj-acțiune. Atacul a fost revendicat de grupul Lashkar-e-Taiba, cu sediul în Pakistan, deși țara vecină a negat categoric orice implicare.

Acest val de violență a declanșat o escaladare periculoasă cu consecințe care se manifestă rapid. Prima măsură adoptată de New Delhi a fost suspendarea Tratatului Apelor Indului, până când Pakistanul „va abjura în mod credibil și irevocabil sprijinul său pentru terorismul transfrontalier”. La aceasta, ministrul de externe pakistanez a răspuns asigurând că orice tentativă de a altera fluxul de apă reglementat de tratat va fi considerată „un act de război”. Tensiunile au crescut după ce forțele aeriene indiene au lansat primele lovituri împotriva infrastructurii organizațiilor teroriste vizate.

În afara subcontinentului, marile puteri au oscilat între un apel la pace și o poziționare discretă. China a lansat un prim apel la dialog pentru ca, ulterior, să apere Pakistanul, partener strategic și „prieten de nădejde”, pe care îl va sprijini, a indicat ministrul de externe Wang Yi, în „salvgardarea suveranității și intereselor sale de securitate”. Statele Unite, al căror vicepreședinte se afla într-o călătorie în țară cu soția sa indiană în momentul atacului, au oferit sprijin necondiționat luptei Indiei împotriva terorismului.

În termeni materiali, conflictul se rezumă la lupta pentru controlul bazinului râului Ind, format din șase afluenți care traversează nord-vestul Indiei înainte de a intra în Pakistan. Distribuția apelor a fost convenită prin Tratatul Apelor Indului din 1960, un acord care alocă Pakistanului 80% din aceste resurse și care a rezistat la două războaie și numeroase crize. Totuși, tratatul a fost semnat într-o perioadă în care nu se cunoșteau viitoarea penurie de apă și efectele schimbărilor climatice. Pe atunci, Pakistanul și India erau locuite de 43 și, respectiv, 435 de milioane de persoane. În prezent, Pakistanul numără 255 de milioane, iar India a depășit recent 1,44 miliarde, ceea ce face resursele de apă infinit mai valoroase.

Centralitatea apei este atât de mare, încât s-ar putea afirma că disputa pentru Cașmir – regiunea care concentrează cele mai mari debite ale bazinului Indului – nu este altceva decât un război pentru apă exprimat în alți termeni. Revendicările teritoriale sunt, de fapt, legate de controlul asupra râurilor care străbat zona. După cum au argumentat analiștii, distribuția asimetrică a resurselor hidrice este strâns legată de confruntările geopolitice, de la conflictul israeliano-palestinian la cazul actual din Asia de Sud, fără a omite construcția de mari baraje de către China pe râuri transfrontaliere precum Brahmaputra.

Nu este prima dată când India leagă acordul privind Indul de terorismul transfrontalier. În 2016, după atacul de la Uri, premierul Modi a declarat: „Apa și sângele nu pot curge împreună”. Situația actuală introduce însă o noutate substanțială. Pentru prima dată, India și-a materializat amenințarea, ceea ce reprezintă o schimbare calitativă în strategia sa, cu ramificații geopolitice pe termen lung. În plus, decizia creează un precedent care s-ar putea întoarce împotriva sa dacă China – o putere hidrică hegemonică, care de pe ghețarii Tibetului controlează cursurile fluviale ce alimentează Pakistanul, India și Bangladesh – ar decide să aplice logica indiană. Nu trebuie uitat nici sprijinul explicit al Beijingului pentru Islamabad, partener strategic în Inițiativa Centura și Drumul prin Coridorul Economic China-Pakistan, ceea ce complică echilibrul regional deja fragil.

În acest context, ne confruntăm cu patru puteri nucleare aliniate în funcție de propriile interese și de partenerii lor respectivi, introducând o nouă dimensiune într-un conflict a cărui persistență, determinată parțial de aspecte hidrice și climatice, nu se va agrava decât cu timpul, cu excepția cazului în care se ajunge la acorduri echitabile și durabile.