În câteva cuvinte
Cuba se confruntă cu o criză severă și continuă, marcată de întreruperi zilnice de curent, penurie și creșteri de prețuri, ceea ce alimentează o emigrație masivă. În ciuda dificultăților, mulți cubanezi demonstrează o reziliență remarcabilă, găsind alinare și forță în păstrarea tradițiilor culturale și a valorilor spirituale.
Este ușor să ne imaginăm epuizarea fizică și mentală cauzată de criza permanentă din Cuba. Viața fără lumină, fără ventilator, fără frigider pentru a păstra alimentele obținute cu greu și tot mai scumpe din cauza penuriei.
Când nu există electricitate, adesea nu există nici conexiune la internet și, bineînțeles, lipsește apa care, chiar și atunci când există curent, nu ajunge zilnic în multe localități. Gazul butan pentru gătit, de asemenea, dispare frecvent din punctele de distribuție raționalizată, iar când apare, cozile sunt adevărate îmbulzeli tensionate, ce se pot prelungi până dimineață. Realitatea națională este că atunci când există, trebuie să iei, pentru că totul se termină. Totul.
Între timp, prețul cărbunelui, combustibilul cel mai folosit de multe familii pentru a găti (în lipsa gazului și electricității), a explodat, ajungând la o pătrime din salariul mediu (1.000 de pesos din 4.000) pentru un sac, și nici acesta nu este întotdeauna ușor de procurat.
Orele de serviciu electric disponibil în multe localități pot fi pe parcursul nopții, iar atunci trebuie profitat pentru a găti ce este, a folosi mașina de spălat, a încărca telefoanele, a stoca apă și a face tot ceea ce se face de obicei ca și cum ar fi normal să funcționeze lucrurile așa cum ar trebui să funcționeze la acest moment al istoriei. Desigur, este un ritm de viață epuizant, istovitor, exasperant. Dar acesta este ritmul în care trăiesc foarte mulți oameni în această Cubă a anului 2025. Așa au trăit ieri, trăiesc azi și, cu siguranță, vor trăi mâine.
Când a izbucnit marea criză a anilor 1990, provocată de dezintegrarea Uniunii Sovietice protectoare, Cuba socialistă de atunci a denumit-o «perioadă specială». Conferindu-i această denumire crizei devastatoare, se arăta că era vorba despre o «perioadă», iar astfel de intervale de timp implică, semantic, o dată de început, dar și una de sfârșit. Acea «perioadă specială», de-a lungul căreia a lipsit aproape totul, inclusiv electricitatea (cu toate consecințele menționate) și, la fel ca astăzi, transportul public, s-a prelungit ani de zile. Apoi, spre sfârșitul deceniului, s-a mai ameliorat în manifestările sale critice, și deși nu a fost decretat niciodată sfârșitul ei, la un moment dat s-a anunțat că întreruperile de curent (apagones, în limbajul cotidian al insulei) nu se vor mai întoarce niciodată. Dar de câțiva ani, apagones au revenit, chiar și cu mai multă furie decât oricând, ajungând să se comporte ca și căderi punctuale ale sistemului electric național, lăsând în beznă o țară întreagă, care și așa este pe jumătate stinsă în fiecare zi.
La un moment dat, mai recent, s-a vorbit despre situații punctuale, conjuncturi (trecătoare, ca și perioadele, nu?), dar acum, odată cu creșterea lipsurilor materiale de tot felul, devalorizarea puterii de cumpărare și necesitatea de a trăi zilnic cu întreruperi electrice de patru, șase și chiar 20 de ore, devine clar că nu este doar o fază. Această «situație complexă» este normalitatea? Vom trăi așa până se va produce un miracol?
Cred că oricui i-ar fi ușor să își imagineze epuizarea fizică și mentală provocată de o astfel de stare de lucruri, disperarea și frustrarea pe care o generează. Ceea ce este complicat pentru cine nu o trăiește este să își imagineze cum afectează comportamentele, reacțiile, gândurile persoanelor supuse acestei tensiuni. Nu este ciudat, prin urmare, că peste un milion de cubanezi, aproximativ o zecime din populația țării, au plecat în exil în ultimii trei-patru ani și că, în ciuda restricțiilor, fluxul nu se oprește, pentru că lumea este largă și nu atât de străină, și pentru că avem o singură viață.
De asemenea, nu ar trebui să ne surprindă că pe străzile țării sunt tot mai mulți oameni care cerșesc, scotocesc prin gunoaie sau pur și simplu lâncezesc lent, ca plantele prost hidratate. Că tot mai mulți tineri consumă droguri care le prăjesc neuronii pe ritmuri de reggaeton și că o violență socială, inexistentă anterior în țară, își face loc pe străzile cele mai sordide ale orașelor sale. E ca și cum am trăi în prologul unei apocalipse… fără dată de expirare.
Însă, chiar și în aceste condiții severe, spiritul uman găsește căi de rezistență și căutare a frumuseții. Într-una dintre zonele țării cele mai afectate de întreruperile electrice, se executa și cânta în mod tradițional un tip de cântec aparținând familiei muzicale locale, parte a patrimoniului identitar al acelei regiuni a insulei. În fața acestei situații, un grup de șase femei, membre ale unui cor vocal comunitar, toate în jurul vârstei de 40 de ani, au decis să salveze și să cultive această tradiție pentru viitor.
Aceste șase femei sunt, cu siguranță, mame, soții și muncitoare și, desigur, trăiesc zilnic în casele și spațiile lor de viață tensiunea apagones-urilor interminabile, lipsa banilor, a transportului și a tot ceea ce se poate imagina necesar într-o lume modernă mai mult sau mai puțin normală. Dar aceleași femei, mânate de un impuls teluric invincibil, se îmbracă în rochii albe curate, se coafează, se machiază și, presupun, se simt frumoase și împlinite atunci când se dedică cântării unor cântece vechi ce vorbesc despre iubire, nostalgie, bucuria câmpurilor când cade ploaia. Sunt convinse că fac ceva sublim, care le hrănește spiritual pe ele și pe posibilii lor spectatori. Aceste femei demonstrează capacitatea infinită de rezistență a ființei umane și setea sa inepuizabilă de frumusețe.
Istorii sau experiențe ca cele ce încurajează aceste practici artistice sau dorința de a le consuma apar în diverse locuri din lume aflate în situații critice și se manifestă în funcție de culturi și situații specifice. Dar toate avertizează asupra unui comportament uman universal: chiar și cu lipsuri și dificultăți, omul este capabil să caute hrană pentru spiritul său, deoarece și această parte intangibilă a organismului său are nevoie pentru a fi ceea ce suntem. Și asta îi ajută să se salveze de disperare, poate chiar de nebunia la care îi împinge o cotidianitate aspră.
Este, într-un fel, același comportament despre care îmi povestește o prietenă care locuiește foarte aproape de doamnele cântărețe: „Azi iar suntem fără electricitate de nu știu câte ore. E istovitor. Nu mai știu ce să fac. Până când? Și sunt prea bătrână să plec… Din fericire, am câteva cărți bune de citit”.
Și așa, pentru atâția dintre compatrioții mei, se scurg zilele ce devin săptămâni, luni, ani. Fără alte opțiuni, mulți deja fără speranță, dar supraviețuiesc consolând unul dintre cele mai puternice «stomacuri» ale condiției umane. Acela care poate funcționa ca un colac de salvare găsit în marea cea mai furtunoasă, chiar și fără a ne putea da garanția că vom ajunge la vreun țărm.
