În câteva cuvinte
Președintele Columbiei, Gustavo Petro, este criticat pentru discursul său provocator din Times Square, unde a îndemnat soldații israelieni la revoltă. Analiza susține că Petro a renunțat la rolul de om de stat în favoarea celui de activist romantic, fiind comparat cu Lord Byron și Che Guevara, ceea ce reprezintă o eroare diplomatică majoră.
Adresarea recentă a președintelui Columbiei, Gustavo Petro, în Times Square, New York, în care a solicitat soldaților israelieni să se revolte și să refuze să tragă asupra poporului palestinian, a fost catalogată drept un act provocator care nu se potrivește cu rolul de șef de stat. Criticii au comparat retorica sa cu o nesăbuință, punând întrebarea: „Ce am fi spus dacă, dimpotrivă, Donald Trump ar fi venit la Bogota pentru a cere soldaților noștri să se răzvrătească?”
Gestul lui Petro, care s-a afișat învelit într-o kufiya palestiniană roșie și a deschis o listă de înscriere pentru voluntari, amintește de figura lui Lord Byron (1788–1824). Byron, celebru poet romantic, a devenit un simbol al luptei pentru libertatea popoarelor, contribuind cu prestigiul și averea personală la independența Greciei. Petro încearcă să emuleze această aură romantică, declarând că este dispus să meargă pe câmpul de luptă într-o țară străină, asemeni lui Simón Bolívar și Che Guevara, pentru a se alătura „armatei salvării lumii, pentru libertate și democrație”.
De asemenea, acțiunile lui Petro au generat comparații cu Che Guevara, autorul punând sub semnul întrebării dacă președintele este pregătit să renunțe la funcția sa, așa cum a făcut Che în 1965, pentru a lupta în Gaza. Che Guevara, după faimosul său discurs la ONU, a părăsit guvernul cubanez pentru a se alătura gherilelor din Congo și apoi din Bolivia, eșuând în ambele tentative și fiind în cele din urmă executat.
Petro are, se pare, un simț exagerat al transcendenței personale, crezând că trebuie să fie la înălțimea momentului istoric pentru a salva omenirea de criza climatică. Însă, decizia sa de a declara diplomația „moartă” și de a afirma că singura cale rămasă este cea a armelor este considerată o mișcare greșită. El acționează mai degrabă ca liderul unui ONG, fără responsabilitățile politice inerente funcției de șef de stat, „arzând toate punțile” diplomatice.
Deși astfel de acțiuni îi pot aduce beneficii politice pe plan intern în Columbia (unde crește respingerea publică față de acțiunile premierului israelian Benjamin Netanyahu), ele subminează credibilitatea internațională a țării. Acest lucru vine și în contextul nemulțumirii față de presupusa lipsă de angajament a administrației sale în „războiul împotriva drogurilor”, eșec care a costat cel mai mult Columbia.
Petro, alături de președintele Africii de Sud, Cyril Ramaphosa, merită creditul de a fi alertat lumea cu privire la politica de „exterminare” din Gaza încă de la început, în timp ce alți lideri păstrau tăcerea. Cu toate acestea, sprijinul pentru cauza palestiniană trebuie oferit în cadrul dreptului internațional, în special prin ONU și Curtea Penală Internațională. A îngropa diplomația, așa cum face guvernul columbian, înseamnă a le lăsa mâinile libere „barbarilor”.
Demisia miniștrilor de Externe și Finanțe din cauza vizelor americane, deși un act de solidaritate cu președintele, este considerată o altă greșeală inutilă. Președintele ar trebui să își definească rolul: fie cel de erou byronian — un poet singuratic, inconformist —, fie cel de gherilă eroică (o emblemă ștearsă pe tricourile tinerilor), fie cel de om de stat capabil de acțiune multilaterală. Spre deosebire de poeți, care sunt liberi, președinții sunt datori să servească interesele poporului lor.
