Se spune adesea că New York-ul este orașul oportunităților nelimitate, locul unde poți lua totul de la capăt. Totuși, după câțiva ani petrecuți acolo, începi să vezi și reversul acestei medalii. Strălucirea vitrinelor și a zgârie-norilor ascunde în spate un capitalism dur, unde siguranța personală și protecția socială sunt departe de a fi garantate.

New York-ul, care odinioară părea un model pentru orașele europene, acum, dimpotrivă, visează să devină precum Dubai, punând accent doar pe înălțimea clădirilor, nu și pe frumusețea sau umanitatea spațiului urban. Străzile pot fi mai sigure decât în deceniile trecute, dar prețul vieții aici este exagerat de mare. Dispar localurile vechi, primitoare – restaurante, magazine – care nu mai rezistă concurenței sau chiriilor exorbitante. Iar în zori sau târziu în noapte, trenurile de metrou duc mulțimi de oameni obosiți spre locuințele lor îndepărtate și modeste, adesea ațipind sau mâncând în grabă în vagoane, cu fețe epuizate.

Există, desigur, o suprafață strălucitoare a lucrurilor, care îți poate aprinde inima, dar pentru aproape orice manifestare a acestei străluciri trebuie să plătești – și adesea sume considerabile.

În ultimii ani s-au adunat multe povești personale care ilustrează viu această realitate. O prietenă a fost nevoită să se întoarcă în Spania pentru că s-a îmbolnăvit și pur și simplu nu-și putea permite costul tratamentului în SUA. O alta, la o vârstă la care controalele medicale regulate sunt necesare, a înțeles că nu mai poate amâna analizele până în august, așa cum făcuse de când emigrase în acest "oraș sălbatic". A fost și cineva care se temea să nu-și rupă șoldul pe scările de la metrou și să rămână fără posibilitatea de a-și câștiga existența. În prima eră a președinției Trump, s-a adăugat o altă teamă – teama de a simți "respirația poliției" pentru cei care nu aveau documentele în regulă. Iar psihiatrii au inventat chiar termenul "sindromul de stres post-electoral" pentru a descrie starea pacienților care veneau la consultație, întrebând dacă își vor pierde asigurarea medicală sau dacă vor fi deportați?

Aceste povești ale unor oameni anonimi, adunate laolaltă, creează o imagine a unei societăți unde vulnerabilitatea umană – fie că este vorba de o sănătate fragilă sau de o anumită trăsătură de caracter – este practic interzisă. Chiar și în ciuda existenței unor instituții prestigioase precum Universitatea Columbia, care aparent garantează libertăți studenților străini (celor care sunt acolo pe merit!), pentru cei care nu au cetățenie americană, situația arată mult mai puțin roz.

Anul 2016 și venirea la putere a lui Trump au prevestit tendințele actuale. Sentimentul de neajutorare care i-a cuprins pe atâția a fost dovada că orașul care se prezenta drept leagănul "reinventării", indiferent de unde veneai, era treptat îngropat de un capitalism dezlănțuit.

Atunci a devenit clar: nu mai puteam rămâne acolo. Slăbiciunea nu este iertată aici. A trebuit să renunțăm la multe lucruri – bicicleta, televizorul, noptierele, un tablou, cărți, oale – viața de zi cu zi în toate aceste obiecte care au fost primite de portar, menajeră, un student sau o prietenă cu emoție și uimire, pentru că le-am fi putut vinde. Dar uneori vrei doar să lași o amintire cuiva pe care probabil nu-l vei mai vedea niciodată.

În acel an am știut că vreau să mă întorc în Spania, iar spunând "Spania", o includeam în Europa, și spunând "Europa", mă gândeam la o idee aproximativă a societății în care voiam să trăiesc. Dacă în vechea mea lume, gândeam eu, mie sau altora ne-ar lipsi unele dintre drepturile care ne fac să ne simțim protejați, cel puțin, va exista întotdeauna posibilitatea de a ieși în stradă să spunem "nu", să cerem dreptate. Aceasta a fost Europa pentru mine în acel an.