Conflictul armat din Sudan, izbucnit în aprilie 2023, a declanșat cea mai mare criză de migrație forțată din lume, cu aproximativ 12 milioane de persoane strămutate, dintre care peste trei milioane au părăsit țara. Într-un context de orașe distruse și o catastrofă umanitară, între 60.000 și 150.000 de oameni și-au pierdut viața în doi ani și jumătate.

Pentru mii de familii, singura speranță a rămas fuga. Alsheikh Haggar, un student de inginerie de 25 de ani, povestește din Madrid cum a reușit să își reia studiile și să-și legalizeze situația, după ce a ajuns clandestin. Cu toate acestea, el este conștient că povestea sa de succes este o excepție.

Politicile europene de externalizare a frontierelor transformă exodul sudanezilor într-un labirint periculos, unde milițiile, traficanții și autoritățile străine decid cine trăiește și cine moare.

Mulți sudanezi, inclusiv Mokhtar Awad, un inginer electrician de 30 de ani, caută inițial refugiu în țări vecine precum Ciad, dar condițiile precare îi determină adesea să își continue drumul. Lipsa unor căi legale și sigure către Europa îi împinge pe refugiați în mâinile traficanților de persoane, în ciuda riscurilor imense și a costurilor exorbitante.

„Politicile europene îi fac să piardă timp și chiar viața; sunt contraproductive, deoarece ajung să dea putere și bani actorilor periculoși care generează și mai multe deplasări”, subliniază un expert de la Medici Fără Frontiere (MSF).

Situația este agravată de controalele stricte la frontieră în Africa de Nord, întărite prin cooperarea și politicile de securitate ale UE. Bruxelles oferă fonduri, tehnologie și sprijin polițienesc țărilor precum Libia, Tunisia, Mauritania sau Egipt, în schimbul stopării fluxurilor migratorii. Deși scopul este combaterea traficului de persoane, aceste politici pot avea efecte „perverse”, contribuind la destabilizarea regională și oferind oportunități rețelelor de crimă organizată, al căror volum de afaceri anual din migrația ilegală către UE este estimat la miliarde de euro.

Procesul de la Khartoum, o inițiativă UE lansată în 2014 pentru coordonarea cooperării cu țările din Cornul Africii privind controlul migratoriu, a fost de asemenea criticat. Analiștii sugerează că acesta a întărit indirect actorii militari sudanezi, inclusiv Forțele de Sprijin Rapid (RSF), cărora li s-au încredințat sarcini de control al frontierelor. UE neagă finanțarea directă a RSF, dar rapoartele indică faptul că întărirea structurilor de control migratoriu a consolidat aceste miliții.

Chiar dacă UE acordă ajutor umanitar Sudanului și țărilor învecinate și procesează cererile de azil cu o rată ridicată de aprobare, lipsa unor canale legale transparente pentru depunerea cererilor creează „bariere suplimentare”. Refugiații se confruntă cu respingeri și deportări din Egipt, Libia și Tunisia, în timp ce Marea Mediterană rămâne o rută mortală, cu peste 32.000 de decese sau dispariții în ultimul deceniu.

Poveștile lui Alsheikh Haggar și Mokhtar Awad ilustrează atât pericolele rutelor, cât și posibilitatea integrării, deși astfel de cazuri sunt rare și adesea depind de circumstanțe favorabile sau de căi neconvenționale care ulterior sunt închise.