În câteva cuvinte
Articolul analizează indiferența lumii față de tragedia din Gaza, unde oamenii suferă zilnic din cauza distrugerilor, foametei și violenței. Pe fondul ororii neîncetate, autorul îndeamnă să nu întoarcem privirea și să păstrăm umanitatea.
Mulți cred că lumea este condusă de economie, interese, pasiuni. Dar, poate, ceea ce influențează soarta lumii mult mai puternic este lipsa de interes și pasiune – adică indiferența.
Viața este surprinzător de rezistentă și continuă în ciuda a tot. Acest adevăr evident doar subliniază cruzimea celor ce se întâmplă. Rutina noastră poate fi perturbată de pene de curent sau probleme de aprovizionare, de o pandemie sau o criză. Dar, în general, viața își urmează cursul. Ea continuă, rămânând deoparte de oroare, și chiar se obișnuiește treptat cu ea. La fel ca și noi înșine.
Guvernul Israelului își continuă acțiunile, luând în considerare posibilitatea de a stabili controlul asupra Fâșiei Gaza, care a fost deja transformată în ruine și se află în pragul foametei. Zilnic, din Fâșia Gaza sosesc imagini cu familii întregi care fug de groază printre dărâmături, stau la cozi pentru o bucată de pâine sau încearcă să obțină cât de cât îngrijiri medicale în condiții extreme.
Recent, a fost publicat un mesaj audio de la Kayed Hammad, care locuiește în Fâșia Gaza. În el, el spune: "Spuneți-le că ceea ce se întâmplă în Gaza va fi o rușine pentru umanitate, pentru că cei care nu mor de bombe, mor de foame. Am ajuns la concluzia că este mai bine să mori de o rachetă decât de foame". Acestea sunt cuvintele sale – preferă moartea de la o bombă decât de la foame. Dar viața, care pentru acești oameni s-a oprit, în restul lumii continuă.
Viața își urmează cursul, deoarece include oroarea și indiferența. Include rușinea și remușcarea, precum și întrebarea dacă am fi putut face ceva sau putem face încă. Alegerea față de ce să fim indiferenți este una dintre cele mai semnificative decizii, deși o luăm aproape instinctiv. Dar este alegerea noastră, la fel ca menținerea capacității noastre de indignare și uimire.
Asta ne va rămâne întotdeauna – conștientizarea faptului că nu vom salva lumea, dar capacitatea de a găsi în orice moment o acțiune accesibilă nouă, care măcar să ne liniștească conștiința. De exemplu, angajamentul de a ne aminti și de a nu uita. De a privi, chiar dacă doare. Mai ales dacă doare. Viața continuă, dar uneori este pur și simplu necesar să strigi.
