Au trecut 600 de zile de când Israelul a lansat campania sa de genocid în Gaza. Rachete, tancuri, drone și lunetiști… Nici strămutarea forțată a populației nu a ajutat. Săptămâna aceasta, scriitoarea Neama Hassan a povestit că este a unsprezecea oară când familia ei își schimbă adăpostul. Și că fiicele ei au reușit să salveze busuiocul. Fetele zâmbeau, ținând ghiveciul cu planta.

Tocmai această rezistență este ceea ce israelienii caută să distrugă. Blocarea accesului la ajutorul umanitar, introdusă cu 80 de zile înainte de încetarea focului, a dus la foamete și boli. Unele țări care anterior s-au abținut de la condamnarea Israelului sunt acum forțate să reacționeze. Dar și asta a făcut parte din scenariul israelian. Din noiembrie, cu mult înainte de armistițiu și de încălcarea acestuia, Israelul plănuia să transforme ajutorul umanitar, nu doar foametea, într-o armă de război. Cu ce nu s-a confruntat niciodată Israelul este umanitatea palestinienilor, mai mult, conștiința lor de subiecți politici.

Privatizarea și militarizarea ajutorului prin intermediari dezvăluie natura colonială a proiectului sionist, susținut de partidele de guvernământ din Israel. Politizarea distribuirii alimentelor este în sine umilitoare și o batjocură a sistemului Națiunilor Unite.

A presupune că poporul palestinian se va alinia pașnic pentru a primi darurile de la prietenul americano-israelian înseamnă a disprețui complexitatea societății palestiniene. Înseamnă a încerca să-i transforme pe palestinieni în victime perfecte, parafrazând poetul Mohamed El-Kurd. Tocmai în aceste zile este comemorată înființarea, acum 61 de ani, a Organizației pentru Eliberarea Palestinei, care este încă singurul reprezentant legal al poporului palestinian (și nu Autoritatea Națională Palestiniană sau Hamas). Revoluția, rezistența, negocierile și rezistența fac parte din memoria vie palestiniană. Istoria nu poate fi ștearsă peste noapte, așa cum încearcă Netanyahu sau Trump.

Cu 20 de ani în urmă, în mai 2005, societatea civilă palestiniană a apelat la societatea civilă internațională pentru BDS, boicot, dezinvestiții și sancțiuni împotriva Israelului, pentru a pune capăt ocupației și apartheidului. Nimeni nu s-a gândit că această mișcare civilă pașnică, apărută pe modelul celei sud-africane, ar trebui să se confrunte cu genocidul. A fost nevoie de genocidul din Gaza pentru ca abordări similare să prindă rădăcini în state și astăzi auzim cum ministrul de externe spaniol José Manuel Albares vorbește deschis despre „sancționarea” coloniștilor, „încetarea vânzării” de arme către Israel.

Albares insistă asupra soluției celor două state ca „singura soluție”. În această problemă, Spania ar trebui să fie, de asemenea, o pionieră și să-i întrebe pe palestinieni cum văd ei autodeterminarea lor. Ahmad Aboul Gheit, secretarul general al Ligii Arabe, care a participat în aceste zile la reuniunile Grupului de la Madrid, a oferit câteva indicii, incluzând în secțiunea de soluții atât cele două state, cât și un singur stat, Palestina-Israel.

Luis Gómez este profesor de Studii Arabe și Islamice la Universitatea Autonomă din Madrid. Ultima sa carte este „Palestina: moștenirea viitorului” (Catarata, 2024).