Pe 14 martie 2020, Pedro Sánchez a anunțat decretarea stării de alertă.

Presupun că, la fel ca atunci când Arias Navarro a anunțat moartea lui Franco sau în ziua de 11 septembrie, toți ne amintim unde eram când am primit vestea. Eu fumam o țigară în bucătăria apartamentului meu din centrul Madridului. Nu știu cum a fost pentru dumneavoastră, dar pentru mine pare că de atunci a trecut mult timp, dar uluitor de repede. Ca și cum ar fi trecut 20 de ani la viteză. Atunci nu aveam copii, dar în blocul meu locuiau doi copii: Nico și Samuel. Nico locuia într-un apartament renovat cu tatăl și mama sa, care aveau slujbe bune, dar Samuel locuia singur cu mama sa într-un apartament minuscul și fără lumină naturală. Calculez că avea vreo 30 de metri, sufrageria și bucătăria erau împreună, iar mama și fiul dormeau în aceeași cameră. Nu erau nici mai multe, nici mai puține lucruri decât în orice altă casă, dar, având în vedere dimensiunile apartamentului, senzația era de înghesuială sufocantă.

În primele săptămâni, pentru că eram îngroziți, vorbeam pe fereastră. Dar, cu timpul, ne-am dat seama că era absurd: niciunul dintre noi nu ieșea pe stradă decât pentru a merge la supermarket, așa că era imposibil să fim contaminați cu Covid, indiferent ce spuneau telejurnalele și ziarele, dintre care unele ne recomandau să spălăm cumpărăturile. Și am început să ies să mă joc cu Nico și Samuel din când în când. Niciunul dintre ei nu avea câine, așa că, timp de luni de zile, singurele momente în care au văzut lumina soarelui și nu printr-o fereastră au fost cele petrecute acolo.

Acum cinci ani ni s-a spus că trebuie să suspendăm judecata din solidaritate. Că oricine sugera că purtarea măștii în aer liber este absurdă, cine credea că satele și orașele nu pot fi guvernate de aceleași reguli sau cine sublinia o platitudine, cum ar fi faptul că companiile farmaceutice sunt companii cu interese economice, era un conspiraționist. Acum cinci ani s-au luat decizii orbește și într-o situație de alertă și panică, necunoscând în multe cazuri consecințele. Dar faptul că lăsarea câinilor să iasă la plimbare și nu a copiilor era o barbarie era ceva ce, în fond, știam cu toții. Cel puțin toți cei care erau părinți. Cu toate acestea, aproape nimeni nu a spus nimic. Pentru că acum cinci ani au reușit să ne convingă că orice cetățean critic cu puterea și deciziile sale este un cetățean rău. Presupun că este rușinos și chiar dureros, mai ales pentru cei care se iau foarte în serios pe ei înșiși și adevărurile vremurilor lor - știința, democrația liberală - să privească înapoi și să vadă nu numai tragedia, ci și comedia în tot ceea ce s-a întâmplat. Cât de proști am fost când am întors căruciorul în Mercadona sau când ne-am arătat cu degetul vecinii în timp ce aveam un ministru care era un crai și un frate care se îmbogățea din comisioanele măștilor. Cel puțin mie mi se întâmplă: citesc unele dintre textele mele de atunci și mi se face râs și rușine.

Cei cărora nu pare să le fie rușine, ci dimpotrivă, sunt cei care au decis să-i țină pe copii închiși. Pe site-ul Ministerului Sănătății există un raport din 2020 despre impactul izolării asupra copiilor, destul de slab, dar edificator: majoritatea experților socio-sanitari consultați au considerat că ar fi trebuit să iasă la plimbare și să se joace. La cinci ani distanță, nimeni nu și-a cerut scuze pentru că Nico, dar mai ales Samuel, au petrecut trei luni închiși în apartamentul lor interior de 30 de metri.