Situația umanitară în Darfur, Sudan, a atins cote alarmante. De când rebelii Forțelor de Sprijin Rapid au preluat controlul orașului El Fasher, capitala Darfurului de Nord, la sfârșitul lunii octombrie, mii de oameni au pornit într-o călătorie disperată spre Tawila, aflată la aproximativ 65 de kilometri distanță, pentru a scăpa de violență și foamete. Lucrătorii umanitari de la Plan International, o organizație neguvernamentală prezentă în Sudan din 1977, descriu o situație limită, cu familii epuizate, rănite și profund traumatizate.

Iată mărturia lui Omer Diab (nume fictiv pentru a-i proteja anonimatul), un lucrător al organizației care asistă familiile ce fug din El Fasher, din Tawila:

„A fost foarte greu să văd starea în care ajung familiile. Distanța dintre El Fasher și Tawila este de 65 de kilometri. În mod normal, cei care călătoresc singuri ar face aproximativ două zile pe jos sau cu măgarul. Dar unele familii cu copii și vârstnici au făcut până la cinci zile pentru a parcurge drumul.

Din păcate, nu toți cei care au fugit au reușit să ajungă. Mulți dintre cei care au făcut-o sunt într-o stare de angoasă extremă, agățându-se de speranța de a se reîntâlni cu rudele de care s-au despărțit pe drum. Au fost atacați de miliții și au fost nevoiți să implore pentru viețile lor.

Mulți ajung doar cu hainele de pe ei. Fără mâncare, fără apă, fără nimic. Unii au fost nevoiți să-și predea obiectele de valoare pentru a se proteja. Multe alte persoane ajung rănite, cu răni de glonț, și epuizate după ce și-au cărat persoanele dragi zile întregi. Au nevoie urgentă de spitalizare și tratament. Drumurile sunt în condiții teribile, cu cadavre peste tot.

Multe dintre familiile cu care vorbim nu au avut acces la mâncare de mai mult de un an. Majoritatea sunt grav subnutrite, iar sănătatea lor s-a înrăutățit serios din cauza epuizării călătoriei. Unele pur și simplu se prăbușesc la pământ imediat ce ajung.

Timp de luni de zile, au supraviețuit mâncând hrană pentru animale. Femeile, copiii, vârstnicii și persoanele cu dizabilități au fost cele mai afectate. Este sfâșietor să vezi oameni prăbușindu-se la centrul de primire. Pe mulți trebuie să-i ducem înainte de a-i înregistra în tabere. Și noi avem rude afectate de această criză în El Fasher.

Unii au ajuns sănătoși în Tawila. Despre alții, încă nu știm nimic și ne temem de ce e mai rău. Unul dintre colegii noștri și-a pierdut tatăl și fratele, după ce au fost răpiți. Nu știm ce s-a întâmplat cu ei. Au fost zile foarte dificile. Bărbații și copiii sunt expuși unui risc deosebit de răpire, detenție, execuții sumare și tortură.

Ceea ce m-a impresionat cel mai mult este starea fizică și mentală a familiilor la sosire. Mulți sunt atât de slăbiți încât nici propriile rude nu-i recunosc. După luni fără acces la mâncare sau apă, și acum obligați să meargă zile întregi pentru a fugi de conflict, sunt prea obosiți și înfometați. Dacă nu sunt chemați pe nume, nu-i poți recunoaște.

Nu există nici comunicare între familii, așa că mulți campează în centrele de primire, sperând că cei dragi vor ajunge. Este sfâșietor să vezi și să auzi disperarea lor.

Familiile ne spun că nu se simt în siguranță. Mulți dintre cei pe care îi primim se mutaseră deja inițial în El Fasher după atacul asupra taberei Zamzam din 15 aprilie, iar acum au fost nevoiți să fugă din nou. Sunt frustrați pentru că simt că nu pot găsi un răgaz.

Nimeni nu doarme. Nici noi nu am putut să ne odihnim de când a început asta. Chiar și așa, ca lucrători umanitari, rămânem fermi, știind că trebuie să răspundem în ciuda provocărilor. Ne concentrăm pe soluții, nu pe obstacole.”