În timp ce instituțiile democratice din America Latină prezintă semne de slăbire, averea super-bogaților crește într-un ritm uimitor. Conform ultimelor rapoarte, doar 106 persoane și familiile lor controlează averi care depășesc un miliard de dolari, cu un volum total de peste 565 de miliarde de dolari. În același timp, averea miliardarilor latino-americani doar în primele șase luni ale anului 2025 a crescut de 12 ori mai rapid decât PIB-ul regional pentru 2024.

În același timp, jumătate din populație, aproximativ 170 de milioane de oameni, trăiește sub pragul sărăciei, iar alți 66 de milioane sunt în condiții de sărăcie extremă. Această disparitate dintre bogați și săraci nu este doar o tragedie socială, ci și o amenințare directă la adresa democrației.

Super-bogația înseamnă concentrarea puterii. Miliardarii influențează deciziile politice, finanțează campaniile electorale, modelează opinia publică și blochează reformele fiscale. În democrațiile formale, unde fiecare vot ar trebui să aibă aceeași valoare, puterea depinde din ce în ce mai mult de bogăție. Principiul „o persoană - un vot” este înlocuit din ce în ce mai mult de principiul „un dolar - un vot”.

Rapoartele avertizează asupra declinului democratic în regiune. În prezent, doar 48% dintre cetățeni susțin democrația ca formă de guvernare, în timp ce în 2010 acest indicator era de 63%. Principalul motiv este credința tot mai mare că guvernele nu reprezintă interesele majorității, ci doar ale claselor privilegiate ale populației. Politica de austeritate, investițiile sociale insuficiente și lipsa dorinței de a impozita bogații nu fac decât să sporească acest sentiment.

Regresivitatea sistemelor fiscale este o problemă cheie. În majoritatea țărilor din America Latină, 1% dintre cei mai bogați plătesc proporțional mai puține taxe decât restul populației. Taxele pe consum, cum ar fi TVA, sunt omniprezente, în timp ce taxele pe proprietate, moștenire sau averi mari sunt nesemnificative sau absente. Evaziunea fiscală, care este benefică exclusiv pentru bogați și marile corporații, este de 6,7% din PIB-ul regional, sau aproximativ 433 de miliarde de dolari pe an. Aceasta este comparabilă cu suma pe care, potrivit Organizației Panamericane a Sănătății, țările din regiune ar trebui să o investească în sistemele de sănătate.

Un astfel de sistem fiscal nu numai că exacerbează inegalitatea, ci și subminează baza materială a democrației. Fără venituri suficiente, statele nu pot garanta drepturi de bază și nu pot menține servicii publice de calitate. Lipsa investițiilor în sănătate, educație, locuințe și protecție socială distruge legătura dintre cetățeni și instituții. Drept urmare, inegalitatea se transformă în deziluzie față de democrație, iar deziluzia, la rândul său, devine un teren fertil pentru sentimente autoritare.

Soluția este evidentă: este necesar să trecem urgent la sisteme fiscale progresive care să taxeze pe cei care au cel mai mult și să consolideze capacitatea redistributivă a statului. Politica fiscală nu poate rămâne o problemă tehnică sau secundară. Acesta este un instrument profund politic. Dacă nu este menită să asigure drepturi, atunci în cele din urmă reproduce și chiar extinde nedreptatea pe care ar trebui să o corecteze.

Întâlnirea recentă din Chile a confirmat necesitatea de a face din această temă o temă centrală a dezbaterilor regionale. Nu putem vorbi serios despre consolidarea democrației fără a discuta despre distribuția puterii economice și politice. Nu putem proteja instituțiile democratice permițând elitei să concentreze bogăția, să influențeze deciziile cheie și să blocheze orice încercare de justiție fiscală. Timpul pentru justiție fiscală a venit.

Articolul original a fost scris de Gloria García Parra, directorul regional al Oxfam pentru America Latină și Caraibe.