Cea mai mare teamă a mea este să asist la sfârșitul lumii

Cea mai mare teamă a mea este să asist la sfârșitul lumii. De mică, apocalipsa mă atrage și mă paralizează în egală măsură. Cei care mă cunosc știu despre visele mele recurente: să contemplu imobil un val tsunami enorm gata să mă înghită pe țărm, să fiu izolată de o fisură de cutremur care arată nucleul Pământului sau să zăresc un cer invadat de rachete în timp ce aud semnalele sonore ale unei numărători inverse sunt doar câteva dintre intrigile mele onirice de când am conștiință. Ca o dependentă de dezastre, îmi alimentez terorile de ani de zile cu dedicație calvinistă. Am consumat toată ficțiunea posibilă despre ce s-ar întâmpla într-un alt scenariu obișnuit în coșmarurile mele: să deschid robinetul de la bucătărie și să constat că nu curge apă curentă – pentru Haneke, care a explorat tocmai asta în *Timpul lupului*, nimic bun nu va mai veni când se va întâmpla asta. În sertarul meu apocaliptic încape de toate și pentru toți: blockbusterele autodistructive ale lui Roland Emmerich, zombii din *The Walking Dead*, fabule depresive precum *Drumul* sau erotismul pandemic din *Inventar*, povestea lui Carmen Maria Machado despre întâlniri sexuale în timpul unei epidemii globale. Filme, seriale sau cărți pe care le studiez ca și cum aș da un master și din care absorb fiecare detaliu absurd pentru orice eventualitate.

Rebecca Ferguson, protagonista serialului *Silo*. Apple TV. Din serialul *Colaps* am învățat că nu este deloc recomandat să te apropii de o benzinărie când totul eșuează. Din *Silo*, despre un buncăr subteran pentru 10.000 de locuitori cu 140 de etaje, că se vor planta meri acolo unde sunt îngropați oamenii. Din *Paradise*, cu un alt refugiu subteran în stil VIP pentru 25.000 de persoane, că ființa umană are nevoie de sunetul păsărilor și insectelor în jurul ei pentru a nu înnebuni. De când am citit *Clima*, de Jenny Offill (Libros del asteroide, 2020), am presupus că nu voi fi niciodată suficient de bogată pentru a mă salva în Noua Zeelandă în 2047. Un zvon care s-a reactivat când l-am citit pe Douglas Rushkoff confirmând că da, ultrabogații construiesc deja nave blindate pe acea insulă pentru că este cel mai bun scenariu de supraviețuire globală.

Nu doar căutând răspunsuri în ficțiuni sau eseuri. Am petrecut ani de zile jucând rolul de curioasă ocazională în comunitățile virtuale ale preppers, cei care se pregătesc pentru dezastre. Mă apropii de aceste colțuri cu interes sincer, fără ironie sau superioritate morală. Departe de a-i spiona cu condescendența cu care îl tratau pe personajul lui Michael Shannon în *Take Shelter*, în aceste grupuri la fel de organizate ca și cămările lor am învățat foarte multe. Unul dintre cele care mă fascinează cel mai mult este TwoXPreppers, forumul trans-inclusiv de femei de pe Reddit unde s-a discutat practic despre orice: de la cum să faci față avorturilor spontane până la unde să cumperi fierăstraie bune pentru mâini mici – mărcile japoneze sunt cele mai bune.

Michael Shannon, într-un cadru din filmul catastrofic *Take Shelter*, regizat de Jeff Nichols. În aceste zile am simțit că este convenabil să mă întorc la Preppers España, chat-ul de pe Telegram cu peste 3.000 de membri care se definește ca „un grup de indivizi pregătiți cărora le pasă de bunăstarea celor dragi și de toate urgențele care ni se pot întâmpla” și care a trăit cea mai mare săptămână de când Uniunea Europeană a recomandat să aibă un kit personal pregătit pentru dezastre. Poveștile de pe canalul general, în care nu se discută subiecte specifice ca în aprovizionare, comunicații, armurărie, piața ‘prepper’, cămară, trusă de prim ajutor sau rucsacuri, au fost o mină de aur de relatări despre supraviețuirea în timpul întreruperii de curent.

„Astăzi este o zi pentru a ne reconfirma filozofia de viață. Ne pregătim de ani de zile pentru diverse scenarii, iar unul dintre ele (pană generală de curent) s-a întâmplat ieri”, a spus marți Pedro, unul dintre membrii săi, care nu a trebuit să meargă după apă sau mâncare la supermarket și avea de toate: gaz de camping, radio, încărcător solar și chiar și un sistem de autoapărare în buzunar. „Am câștigat o admiratoare și un prepper în viața mea... soția mea, ani de zile m-a ascultat și ieri am ajuns să fiu eroul ei. Ieri s-a lăsat purtată, astăzi mergem împreună”, a adăugat el. Grupul a câștigat 113 utilizatori doar marți, iar reacția cea mai comună în mesajele din această săptămână a fost emoji-ul de aplauze. Rosa era încântată: „Soțul meu râde întotdeauna de mine că sunt alarmistă. Cine avea baterii, radio, lumânări, mâncare și un kit pentru a face ceramică și a ucide plictiseala Locuiesc la etajul 7, coborârea scărilor era ca intrarea în Mordor. Cine cobora cu frontalul luminos ca o divă eram eu”, a scris ea.

O imagine din filmul *Ziua de mâine*, de Roland Emmerich. În Preppers España știu că un frontal este mult mai bun decât o lanternă – îți permite să ai mâinile libere în orice moment –, că lămpile cu senzor de mișcare autoadezive fără electricitate funcționează până la trei ore și sunt ideale pentru holuri și camere și că butanul pentru bucătării este mult mai util și mai ieftin decât o stație portabilă de energie. Din această comunitate a fost redactat și un document în care se propune ca data de 28 aprilie să fie declarată „Ziua Națională a Persoanelor Pregătite” în Spania. „Într-o lume caracterizată de incertitudine tot mai mare, o cultură a anticipării, rezilienței și autonomiei devine mai urgentă ca niciodată”, se arată în text, unde se solicită implementarea acestei zile în calendar pentru „recunoașterea importanței pregătirii personale, familiale și comunitare” și „încurajarea activităților educaționale și de conștientizare în școli, companii și organisme publice”, precum și organizarea de „târguri de pregătire și reziliență în toate comunitățile autonome”.

Rebecca Solnit, care a investigat modul în care comunitățile s-au organizat în fața marilor dezastre din ultimele decenii (11 septembrie, uraganul Katrina, Fukushima sau coronavirus), spune că în momentele de schimbări majore observăm cu luciditate sistemele politice, economice și sociale în care suntem scufundați. „Atunci vedem ce este puternic, ce este slab, elementele corupte. Ce contează și ce nu contează”.

Viggo Mortensen, în filmul *Drumul*. În aceste zile, de fiecare dată când cineva îmi spunea surprins cât de unită și colaborativă văzuse oamenii în ziua întreruperii de curent, îmi aminteam ce a scris Solnit în *Un paradis în infern* (Capitán Swing, 2020): „Este aceeași observație pe care am găsit-o în toate scenariile de dezastru împărtășit, iar și iar: când are loc o catastrofă, apropierea morții generează o viață nouă, o viață mai urgentă, mai puțin preocupată de lucruri mărunte și mai angajată în lucruri mari, mai implicată, de exemplu, în organizarea socială și contribuția la binele comun”. Fantezia izolaționistă a buncărului va oferi multe seriale și filme seduse de ideea omului ca lup pentru restul, dar în momente precum cele pe care le-am trăit, obișnuit va fi să vedem oameni ajutându-se reciproc.

În ciuda obsesiei mele pentru catastrofe, vreau să cred că această speranță în binele comun – și nu trăirea copleșită de viață și fără aproape nicio capacitate de a face o achiziție decentă – este ceea ce m-a făcut să trăiesc pana de curent fără trusă de urgență, fără bani lichizi, fără damigene și fără radio cu baterii. Nu este ceva de care să fiu mândră, mai ales când curentul s-a întrerupt din nou în zona mea în timp ce scriam acest text ieri dimineață. Sperietura a durat doar o jumătate de oră, dar, în acea perioadă destul de lungă, nu m-am putut opri din a mă gândi că, cel puțin, de data aceasta apocalipsa mă prinde cu un tranzistor și baterii în dulap.