În Palatul Apostolic al Vaticanului, în Sala lui Eliodor, strălucește o frescă a lui Rafael care luminează pașii tereștri ai papilor din Renaștere. Aceasta reflectă momentul din anul 452 când primul dintre papii cu numele Leon, Leon I cel Mare, l-a oprit pe însuși Attila în timp ce se îndrepta spre Roma pentru a o cuceri. Lăsând în urmă siguranța zidurilor romane, Papa a ieșit în întâmpinarea celui care se lăuda că iarba nu mai creștea acolo unde călca calul său.

Fără altă armată decât curajul cuvântului său, Papa a reușit să-l facă pe Attila să renunțe la cucerirea Romei. Un moment istoric pe care Rafael l-a imortalizat pentru ca papii să-și amintească că autoritatea lor atemporală poate modera puterea temporală, dacă se impune prin virtute. Leon cel Mare a demonstrat acest lucru. L-a învins pe Attila ca un mic David care l-a doborât cu vitejie pe Goliat cu praștia exemplului său.

Poate că Leon XIV, când a traversat joia trecută Palatul Apostolic, s-a oprit pentru câteva clipe în fața frescei lui Rafael menționate. Dacă a făcut-o, este ușor să-l imaginezi văzându-se pe sine ca noul Leon al catolicilor. Vocea spirituală de care are nevoie umanitatea pentru a opri cruzimea „lui Attila” care locuiește în Casa Albă.

Fie că s-a gândit la asta sau nu, când a vorbit după ce a trecut prin fața frescei lui Rafael, primul lucru pe care l-a spus umanității care îl asculta a fost să nu se teamă să continue să avanseze în moștenirea Papei Francisc. O moștenire de iubire și din care, împreună, se poate obține „o pace dezarmată și dezarmantă” care să reconstruiască podurile rupte ce divizează lumea.

Nu-mi pot imagina o reflecție mai bună pentru a contesta din rădăcini ceea ce l-a adus pe Donald Trump în Biroul Oval. Și, odată cu el, pe toți liderii planetei care, de la Moscova la Beijing, trecând prin Caracas sau Tel Aviv, replică dorința de a exercita puterea așa cum o face președintele american. Adică, cu toată nemăsura pe care o poate oferi personalitatea inumană de care dau dovadă.

Faptul că Duhul Sfânt a zburat deasupra Capelei Sixtine și a ales un american ca papă, în timp ce un altul agită lumea cu puterea sa imperială, este mai puțin important. Rezultatul arată o finețe care pare aproape divină. Probabil pentru că multă era înțelepciunea umană pe care a închis-o Conclavul care l-a desemnat pe Leon XIV. Atât de multă cât a acumulat singura instituție din Occident a cărei istorie se numără în mii de ani. Poate de aceea Vaticanul redevine capitala sa de drept. Ceva pe care pare hotărât să-l revendice un augustinian botezat cu un nume papal care alungă frica din imaginea sa. Acel leu care a simbolizat partida guelfilor când, în Evul Mediu tulburat, a luptat alături de papi pentru ca aceștia să prevaleze în fața împăraților. Poate de aceea, pe lângă hărți, istorie și filosofie, avem nevoie de însoțitorul tăcut al teologiei.