Au trecut zece ani de la atacurile teroriste devastatoare care au șocat Parisul la 13 noiembrie 2015. În aceste zile, întreaga lume își amintește din nou de acele evenimente tragice, când capitala franceză a trăit un infern real.

Filozoful Emmanuel Carrère, în reflecțiile sale despre procesul judiciar al atacurilor teroriste din Paris din 2015, care a avut loc între 2021 și 2022, se întreabă unde începe patologia în cadrul unei religii și unde credința se transformă în nebunie. Această întrebare rămâne relevantă de fiecare dată când oamenii transformă viețile într-un iad nu doar din cauza convingerilor religioase, ci și din motive ideologice.

Acțiunea teroristă la scară largă a început vineri la ora 21:20 și s-a încheiat sâmbătă la 1:40. Nouă bărbați înarmați cu centuri explozive au efectuat atacuri coordonate. Ei au împușcat fără milă oameni, ucigând 130 și rănind 350. O victimă a murit lângă Stade de France, 90 de persoane – în sala de concerte „Bataclan”, iar alte 39 – în diverse cafenele și restaurante din arondismentele 10 și 11 din Paris.

"Înainte de a vira pe strada Charonne, mașina Seat, în care se aflau cei trei care urmau să mitralieze terasele, s-a oprit la semafor, lângă trecători", povestește Carrère. "Unul dintre teroriști a coborât geamul și a spus: 'Suntem Statul Islamic, am venit să vă tăiem gâturile'. Apoi, pornind, a adăugat: 'Nu este o glumă'".

Nu a fost o glumă. În timpul procesului, un psihiatru a explicat că răul este rareori comis în numele răului, ci aproape întotdeauna în numele binelui, și ce mare protecție psihică, ce consolare narcisistă oferă unei personalități slabe aderarea la un sistem de credințe fără fisuri, cum ar fi fanatismul politico-religios.

A existat și un al zecelea terorist, Salah Abdeslam, care s-a separat de grup și, în cele din urmă, a refuzat să-și activeze centura explozivă. Ce l-a determinat să se retragă? Frica? Compasiunea pentru victime? În prima zi de proces, el a apărut la Palatul de Justiție cu o oarecare sfidare și s-a lăudat că este un combatant al Statului Islamic. Ne-fiind capabil să facă pasul final, cu timpul și-a dat seama că devenise un trădător. Zece ani mai târziu, această enigmă rămâne dureroasă: din ce material era făcută convingerea celorlalți nouă, care au fost capabili să facă acest salt în nebunie?