Protestele recente din Madrid împotriva politicii Israelului au stârnit ecouri în societate. Analiștii subliniază că aceste acțiuni reprezintă o expresie a poziției civice și a dorinței de a exprima dezacordul față de situația actuală.

Protestul din Spania, conform observatorilor, poate fi considerat un act ce amintește de revolta lui Camus împotriva nedreptății și indiferenței. Deși este naiv să credem că astfel de evenimente pot schimba fundamental ordinea mondială, semnificația lor și potențialul de a inspira alte proteste nu trebuie subestimate. Amintim de boicotul împotriva Africii de Sud, care a dus în mare măsură la căderea apartheidului, făcând această nedreptate insuportabilă pentru comunitatea mondială.

Unii reprezentanți ai cercurilor conservatoare sau liberale pot încerca să mențină pe linia lor de gândire pe filosoful francez, dar dacă se depășesc instinctele joase de a dăuna unui guvern de opoziție, se poate presupune că Camus ar fi văzut în ceea ce s-a întâmplat semne de revoltă împotriva abuzurilor pe care le apăra. Poate chiar Primo Levi, o figură morală proeminentă, ar fi conștientizat motivele a ceea ce s-a întâmplat.

În situația actuală, busola morală îndeamnă pe fiecare să acționeze, să se mobilizeze și, bazându-se pe revolta individuală împotriva impunității și absurdului, să construiască rețele și forțe colective. Este important de reținut că violența sau instigarea la violență sunt inacceptabile și merită condamnare. Între extremele violenței și indiferenței există o zonă gri de acțiune care poate fi subiectul discuțiilor, de exemplu, despre dreptul la demonstrație, dar în cadrul apărării drepturilor omului, într-o situație de tragedie istorică, nu de calcule politice.

Violând dreptul internațional, Israelul provoacă indignare, iar dacă Consiliul de Securitate al ONU nu ia măsuri, societatea civilă poate și trebuie să se mobilizeze. Nu există nicio îndoială că eforturile depuse până acum au fost fără rezultat.

Revolta lui Camus și protestele din Madrid sunt, în esență, o luptă împotriva indiferenței, pe care Dante o ura la fel de mult ca și păcatele grele. Este o respingere a liberului arbitru, a celui mai valoros lucru din sufletul uman.

Capacitatea de a se mobiliza pe baza atașamentului emoțional față de anumite valori este o parte a antidotului împotriva acțiunilor celor care jefuiesc această epocă, conform conceptului lui Giuliano da Empoli. În același timp, partea opusă este activ mobilizată, deoarece reacția naționalistă și identitară izbucnește pe terenul uscat al rețelelor de socializare, unde prostia dihotomică „îmi place/nu-mi place” înflorește, unde sloganurile emoțional polarizate domnesc. Această parte este foarte activă, așa cum s-a văzut în acest weekend în Marea Britanie, la o impresionantă demonstrație naționalistă.

Asimetria unui răspuns rațional, a argumentelor logice și nuanțate în fața identității emoționale este o problemă serioasă, deoarece face ineficient primul răspuns. Desigur, răspunsul nu se poate scufunda în aceeași cloacă. Dar este necesar să se aducă emoție în argumentele raționale, să se simtă emoțiile de a apăra democrația și drepturile omului. Este necesar să se proiecteze rezistența în spațiul vieții reale, tangibile, umane, în afara cosmosului digital. Orice episod de violență trebuie condamnat. Depășirea unei garduri și boicotarea unui eveniment pot fi criticate, discutate, dar nu este un act de violență în sine. Critica acestei acțiuni nu este echivalentă cu susținerea genocidului. Esența a ceea ce s-a întâmplat este o manifestare a voinței de a se revolta împotriva abuzurilor pe care nimeni nu le oprește.

Ceea ce s-a întâmplat poate provoca un efect de repetiție, încurajând alte proteste și mobilizări. Până în prezent, în SUA și Europa, a predominat politica de represiune oarbă a protestelor împotriva politicii Israelului. Dar, lăsând deoparte SUA lui Trump, în Europa, această represiune devine din ce în ce mai insuportabilă. Chiar și politicienii cei mai reticenți încep să-și schimbe poziția în fața inviabilității atitudinii lor anterioare.

Mobilizarea civică și acțiunile de stradă nu garantează în niciun caz succesul. Este suficient să ne uităm la ceea ce se întâmplă în Georgia, unde protestele ample nu au reușit să zguduie regimul pro-rus. Cu toate acestea, deși nu este o condiție suficientă, este necesară.

Posibilitatea succesului împotriva abuzurilor există dacă democrații de toate orientările și apărătorii drepturilor omului pot renunța la instinctul de partid îngust care domină aproape peste tot. Stânga nu este deloc imună la acest viciu. În acest caz, oamenii cu vederi conservatoare și liberale trebuie să iasă din logica partizană și să se alăture mai activ luptei, care are o bază morală incontestabilă și care trebuie consolidată în fața evoluției tragice a evenimentelor. Dar sectarismul și partizanatul infectează și cealaltă parte, acest lucru nu poate fi ascuns. Din păcate, conform citatului lui Camus, subliniat de Jean Birnbaum în „Curajul nuanței”, „ne sufocăm printre oameni care cred că au absolut dreptate”. Este necesar să ne revoltăm și să ne depolarizăm în apărarea drepturilor omului și a democrației, așa cum, probabil, ar fi cerut autorul francez astăzi.