Tăcerea acceptată în sânul multor familii germane după Al Doilea Război Mondial a marcat societatea unei țări care a trebuit să învețe să trăiască cu istoria sa. Cum să le explici copiilor crimele teribile comise în timpul nazismului? Majoritatea covârșitoare a poporului german a fost formată din cei care "au mers cu valul" (Mitläufer), sprijinind regimul.

După război, nimeni nu dorea să-și pună întrebarea ce s-ar fi întâmplat dacă nu s-ar fi lăsat purtați de curent. Părinții nu au vorbit cu copiii, ci, în cel mai bun caz, cu nepoții. Cu toate acestea, chiar și acum, este dificil să vorbești despre asta, deși nimeni nu se îndoiește că fără acele milioane de Mitläufer, nici Hitler, nici acoliții săi nu ar fi fost în măsură să comită un genocid de acea magnitudine.

Subiectul reapare atunci când, la golirea apartamentului bunicilor sau părinților, sunt găsite documente neașteptate. În cazul lui Hans Gräser, în vârstă de 79 de ani, el știa despre trecutul nazist al tatălui său în SS, dar nu mult mai mult. De aceea nu a putut evita să fie surprins de o serie de documente necunoscute lui, descoperite la sfârșitul anului trecut, când mama sa, de 101 ani, s-a mutat într-un azil și a trebuit să elibereze casa lor din Heidelberg.

„Nu văzusem niciodată aceste documente. Nici legitimația de membru al SS, nici raportul de denazificare…”, explică el în casa sa, răsfoind hârtiile împrăștiate pe o masă. Printre ele se află, de exemplu, Ahnenpass-ul, care documenta linia genealogică ariană, sau Crucea de Merit de Război semnată de Führer. „Atunci am aflat că fusese membru al partidului nazist”, indică el despre ce a găsit într-unul dintre sertarele biroului tatălui său. „Știam că a fost la Riga [capitala Letoniei]. De asemenea, că a fost judecător al Tribunalului Regional. Dar tatăl meu nu mi-a povestit ce a făcut la Riga în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Asta este ceea ce se spune întotdeauna, că părinții nu vorbeau cu copiii”, comentează el.

Gräser, în vârstă de 79 de ani, este istoric specializat în epoca medievală. Pentru el a fost complicat să se gândească că tatăl său a fost la Riga din 1941 până în 1944 ca parte a mașinăriei naziste și nu i-a vorbit niciodată despre acest subiect. În acea zonă au fost comise asasinate în masă, cum ar fi masacrul de la Rumbula, unde au fost uciși aproape 25.000 de evrei. De aceea, când a descoperit acum că tatăl său a părăsit (unitățile călare) în 1939, intrând în Wehrmacht, cum erau denumite Forțele Armate ale Germaniei naziste, nu înțelege de ce a ascuns acest lucru.

„SS au fost întotdeauna considerați o elită. Și în acest sens, s-ar putea să fi spus că nu voia să știe nimic despre partidul nazist, care i se părea prea vulgar”, elucubrează el despre motivele tatălui său, care a murit în 2009 la aproape 99 de ani și nu a vorbit niciodată despre asta.

„Pare că se dedica doar lucrurilor civile. Dar, desigur, toată lumea acolo, chiar dacă nu trăgea, trebuia să știe ce se întâmpla”. Pentru Gräser este „greu” să se confrunte cu acest trecut. Cum să-ți întrebi un tată dacă a văzut sau a fost implicat în vreunul dintre acele crime teribile?

Cu mama sa a vorbit uneori despre acea perioadă. „Dar m-a surprins întotdeauna cât de naivă este”, recunoaște el. „Mama mea, care nu a aflat despre crimele comise în timpul celui de-Al Treilea Reich decât la sfârșit, nu s-a interesat deloc de subiect și l-a reprimat complet”, adaugă el.

Mama sa, Margarethe Gräser, locuiește acum într-un azil de bătrâni în orașul Weinheim, unde locuiește și fiica sa. Avea 22 de ani când s-a terminat războiul și era însărcinată cu primul ei fiu, Hans, pe care l-a numit ca pe soțul ei, pentru că în septembrie 1945 nu știa dacă acesta mai era în viață sau nu. Copilul este rezultatul ultimei permisiuni primite de soldați la Crăciunul din 1944, moment pe care l-au folosit pentru a se căsători. „Aproape toți colegii mei de școală s-au născut în septembrie ca și mine”, își amintește Hans ca pe o curiozitate a perioadei postbelice.

„La primul Crăciun de după război i s-a permis pentru prima dată să scrie o scrisoare din închisoare”, explică Margarethe Gräser, așezată în camera sa din azil. „Atunci am aflat sigur că era în viață și că se afla în captivitate americană”, adaugă ea. Din acel moment, soțului ei, care se afla într-un lagăr special pentru înalți oficiali naziști, i s-a permis să scrie o scrisoare pe lună până la eliberarea sa în iulie 1946. Scrisorile ajungeau cu urme de prafuri pe care americanii le foloseau pentru a verifica dacă nu existau mesaje ascunse.

În acea perioadă, ea se mutase să locuiască cu familia sa în vechea casă a bunicii sale din centrul Heidelbergului, după ce americanii le ocupaseră locuința din Tauberbischofsheim. „Pe ei nu-i interesa apartamentul nostru din Heidelberg pentru că era foarte vechi și nu avea încălzire centrală”, își amintește Margarethe Gräser.

Îi este greu să se întoarcă în timp. Era o fată când s-a alăturat ramurii feminine a Tineretului Hitlerist, apartenența devenind obligatorie din 1936. „Îmi plăcea să fac parte dintr-un grup cu atâtea fete pentru că aveam doar frați. Îmi plăcea să cânt cu ele, să fac sport și alte lucruri de genul acesta. Adevărul este că am trăit acea perioadă într-un mod pozitiv”.

Apoi a servit în Serviciul de Muncă al Reich-ului (RAD), obligatoriu, unde tinerele ajutau în principal la îngrijirea animalelor și la muncile agricole. Își amintește puțin din acei ani, dar spune că a avut norocul să fie în zone liniștite. De asemenea, nu știe cum a aflat de sfârșitul războiului și afirmă că nu a știut „despre atrocitățile războiului” până când acesta s-a terminat. Îi este greu să-și amintească. „A trecut mult timp”, se scuză ea.

„Cumva, nu voiam să credem. Soțul meu știa probabil mai multe despre asta”, recunoaște ea. „Înflorirea Germaniei în timpul nazismului, ca să spunem așa, a fost văzută ca un lucru bun în comparație cu perioada anterioară, când Germania trecea printr-o perioadă foarte grea. Noi nu știam nimic despre crimele comise. Cei care le-au trăit erau, cred, foarte rezervați și precauți în a vorbi despre asta. Și în ziare, desigur, se publicau întotdeauna doar lucruri bune”, adaugă ea.

Deși după război mulți germani și-au ascuns trecutul nazist, familia Gräser a fost întotdeauna conștientă de al lor. „El povestea puțin despre perioada petrecută la Berlin sau Riga”, indică văduva sa. „Era vorba mai mult de chestiuni formale, ce făcea ca jurist. Nu-l interesa foarte mult politica. Ca funcționar, a trebuit să intre într-o organizație național-socialistă și a intrat în SS”, mărturisește ea.

Familia sa i-a citit amintirile din acea epocă într-un memoriu pe care l-a scris când s-a pensionat. Pe parcursul a 200 de pagini, el rememorează, de exemplu, cum în 1932 l-a ascultat pentru prima dată pe Hitler la un miting în Karlsruhe. „Prin conținutul său, m-a impresionat puțin, predomina polemica grosolană, dar am fost martorul forței sugestive cu care erau inflamate spiritele ascultătorilor”, a detaliat el.

În 1938 s-a mutat la Berlin. „SS aveau sarcini speciale în Berlin. Cel puțin jumătate din serviciu consta în formarea unei gărzi de onoare la evenimentele la care participa Führer, în servicii de supraveghere, la parade și altele similare”, a scris el. „Desigur, în toamna anului 1938 a trebuit să călătoresc cu unitatea mea la congresul partidului din Nürnberg pentru a defila în fața Führer-ului”, a povestit Hans Gräser tatăl.

La Berlin a trăit și, așa cum sunt cunoscute evenimentele din 9-10 noiembrie 1938, când mii de afaceri, sinagogi și locuințe evreiești au fost atacate de SS și aproape 100 de evrei au fost uciși.

Numirea sa ca judecător al Tribunalului Regional din Berlin a venit anul următor, aproape în același timp cu chemarea la serviciul militar, așa că nu a ajuns niciodată să exercite efectiv funcția în capitala germană. Intrând în Wehrmacht, a părăsit SS, unde ajunsese la gradul de Rottenführer (șef de secțiune).

A trăit capitularea Varșoviei, a fost în Bătălia Franței și, după o rană, a ajuns în 1941 repartizat la departamentul juridic în biroul Reichskommissariat Ostland din Riga, unde, după cum el însuși povestește, se ocupa de toate chestiunile non-penale. În ultimele luni ale războiului a fost rănit de șrapnel pe frontul de est. Aceste răni i-au salvat, probabil, viața, pentru că a fost evacuat în vestul Germaniei.

Alături de aceste memorii, în care omite orice mențiune despre crimele comise de naziști, fiul său are acum și scrierea pe care tatăl său a atașat-o la raportul de denazificare cerut de Aliați pentru a putea fi reabilitat. În el relatează funcțiile pe care le-a avut și unde a fost până la arestarea sa pe 9 mai 1945 și cere să fie calificat drept "cel care a mers cu valul" (Mitläufer). A lucrat ca grădinar într-un cimitir din Heidelberg până în 1949, când a redevenit judecător.

Această numire a făcut ca ani mai târziu numele său să apară în așa-numita Carte Maro, în care Republica Democrată Germană (RDG) denunța aproape 1.800 de lideri economici, politici, generali și amirali din Bundeswehr și înalți funcționari pentru legăturile lor reale sau presupuse cu regimul nazist. Guvernul federal german a respins cartea ca fiind o „operă de propagandă comunistă”. Cu toate acestea, Hans Gräser, văzându-și numele, a propus să se pensioneze anticipat, dar superiorii săi nu au văzut motiv pentru demisia sa și a rămas în funcție.

Cât a omis din istoria sa? Este greu de știut. Familia sa dorește acum să solicite Arhivei Federale a Germaniei toate documentele disponibile pentru a vedea dacă informațiile despre el sunt aceleași pe care le știu deja sau există și altceva. Ei sunt dintre acei germani care vor să știe. Nu toți vor.