În câteva cuvinte
În Spania a avut loc un omagiu pentru persoanele care au luptat împotriva regimului Franco după Războiul Civil și au fost condamnate de Tribunalul de Ordine Publică. Aceștia subliniază necesitatea păstrării memoriei istorice despre lupta lor pentru democrație.
“Eram generația care venea din urmă, nu am trăit războiul și, în general, nu proveneam din familii politizate, dar ne-a fost dat să trăim într-o Spanie în care totul era negru”. Astfel rezumă Antonio Naranjo, în vârstă de 85 de ani, tinerii care, odată instalat franconismul, au ales să se răzvrătească împotriva tăcerii impuse de autoritarismul dictaturii și a legilor nedrepte și opresive. Mulți dintre ei au avut condamnări care le-au marcat destinul personal, aruncându-i, dacă nu în închisoare, în clandestinitate sau în exil. 25 dintre ei au fost omagiați acum o lună în Sevilla, la un eveniment în cadrul căruia nu doar că li s-a adus un omagiu și o reparație pentru lupta lor pentru libertate, dar s-a pus accent și pe această generație umbrită de Tranziție și ocolită involuntar de mișcarea memorială încă ocupată, la aproape 90 de ani după, cu gropile comune de după lovitura de stat eșuată.
“Ne-am constituit în asociație tocmai pentru a putea dignifica persoanele care am luptat în timpul dictaturii, deoarece majoritatea asociațiilor existente fuseseră create, și pe bună dreptate, pentru a căuta corpurile celor împușcați și dispăruți”, indică Naranjo, fondatorul grupului promotor al omagiului, organizat de Guvernul Spaniei pe 4 aprilie. Pentru Pilar Aguilar, scriitoare și cercetătoare în vârstă de 78 de ani, importanța recunoașterii depășește cu mult aspectul reparației: “Pe mine nu mă preocupă reparația, mă preocupă ca nimeni să nu-și amintească asta. Acest lucru trebuie să servească pentru a revendica istoria și pentru a se cunoaște consecințele actelor care se săvârșesc. Avem nevoie de memorie și avem nevoie de ea acum, pentru că lipsa de memorie este ultima trădare care ni se poate face”, cere ea, într-o convorbire telefonică din Madrid, unde locuiește.
O memorie care se construiește pe baza amintirilor pe care ei încă le pot transmite. “Suntem vii, am trăit multe lucruri și le putem povesti, suntem o generație care, fără să ne propunem, am preluat ștafeta luptei pentru apărarea libertăților și a democrației”, spune Naranjo. O luptă pe care el a început-o pe străzile din Sevilla. “Pe 14 aprilie, lipeam afișe revendicând Republica pe stâlpii de iluminat din cartierul San Julián, cel mai afectat după război”, povestește el. TOP l-a condamnat la șapte ani de închisoare pentru propagandă ilegală și asociere ilicită, din care a executat 22 de luni de arest preventiv. “Mi-au găsit cărți de García Lorca, Alberti, Miguel Hernández, care veneau din Argentina. Vedeți, dar era literatură interzisă atunci”, povestește Naranjo, care era pe atunci lider al PCE. “Am intrat pe 17 octombrie 73 și am ieșit pe 17 octombrie 75”, își amintește.
Aguilar nu a putut să se apere, deoarece a fost condamnată în contumacie. Când a aflat că este căutată, camarazii din Partidul Muncii, la care era afiliată, i-au dat de ales între clandestinitate și exil. “Am ales exilul, pentru că clandestinitatea presupunea o izolare absolută și atroce, era să te transformi într-o fantomă”, explică ea. Nu are datele atât de clare din trecut precum Naranjo. De exemplu, nu-și amintește anul exact în care a fost arestată a doua oară – prima dată, la sfârșitul anilor ’60, a salvat-o “fața ei de puștoaică”, așa cum recunoaște chiar ea. “Cred că era la începutul anilor ’70”, spune ea, când le-au găsit în apartamentul pe care îl împărțea cu iubitul ei de atunci aparatul pentru tipărirea propagandei. Ea a stat în închisoare “cam cinci sau șase luni” – nici ea nu poate preciza exact timpul – până când a ieșit după ce a plătit cauțiunea și a așteptat procesul, deși partenerul ei, cu care s-a căsătorit ulterior prin procură, a stat patru ani în închisoare.
În acea vară, a mers în satul ei, Siles (Jaén), să-și vadă părinții, iar acolo un vecin i-a avertizat că Garda Civilă a trecut pe la magazinul lor, întrebând de ea. “Aveam febră și mi-a trecut instantaneu”, povestește ea. S-a refugiat în casele colegilor de partid din satele din provinciile Cádiz și Sevilla, unde a stat în apartamentul a două fete. Aguilar, însă, are perfect clară ziua în care a plecat în exil în Franța: “A fost când a avut loc lovitura militară din Chile. Mi s-a strâns inima pentru că m-am gândit: ‘Cum vom reuși să facem să se miște lucrurile, dacă acolo unde părea că totul merge bine, se blochează?’”.
Tribunalul de Ordine Publică (TOP) a fost înființat în 1963. În acești ani a gestionat 22.660 de dosare și a pronunțat 3.798 de sentințe. “Dintre condamnări, 1.575 au fost pronunțate pentru fapte petrecute în Andaluzia, mai mult de o treime din total”, indică Naranjo, care, spre deosebire de alții, păstrează o evidență precisă a cifrelor. “Sevilla a fost locul unde s-au pronunțat cele mai multe sentințe de condamnare, 411, urmată de Málaga cu 180”, continuă el. Când Naranjo a fondat asociația în 2004, membrii adunau împreună peste 300 de ani de condamnări. Majoritatea pedepselor impuse oscilau între șase luni și trei ani de închisoare și în multe cazuri, ca cel al lui Aguilar, în contumacie, un procedeu dur criticat atunci de juriștii epocii.
Printre cei omagiați cu o săptămână în urmă nu s-au numărat doar militanți politici sau membri de sindicat. Așa cum subliniază Naranjo, “erau muncitori de tot felul, feroviari, croitorese, comercianți…”. “În alte ocazii am omagiat și jurnaliștii, medicii care îi îngrijeau pe membrii familiilor noastre pentru că odată intrați în închisoare rămâneam fără Asigurări Sociale, avocații care ne apărau și se solidarizau cu noi… pentru că mult timp am fost singuri”, subliniază el.
“Mulți dintre condamnați au avut multe probleme psihologice, pentru că după ce au fost în închisoare pentru ideile lor nu au găsit un spațiu politic sau social în care să continue să lucreze, în afara poverii unei condamnări nedrepte, și e păcat că mulți deja mor”, se lamentează Naranjo. “Ne-am jucat libertatea și viitorul nostru, dar, la urma urmei, am făcut-o pentru că am vrut, pentru că nu ne plăcea Spania mediocră în care trăiam, și e bine să fim recunoscuți, dar ceea ce avem nevoie este ca istoria să fie revendicată, pentru că o amnezie colectivă ne pune în pericol prezentul și viitorul”, subliniază Aguilar.
