Istoria nu este spusă de femei și cu atât mai puțin de femei de culoare. Acesta a fost punctul de plecare al jurnalistei venezuelene Zinthia Palomino (37 de ani) pentru a scrie o carte ilustrată, publicată la sfârșitul anului 2024. Cartea, destinată în special publicului infantil, detaliază contribuțiile a 12 filozofoafe, istorice și antropoloage de culoare ale căror realizări au fost adesea invizibile.

„Istoria este plină de sute de femei și femei de culoare care au gândit lumea”, argumentează autoarea. Dar vocile lor „au fost retrogradate pe plan secund” și asociate adesea cu o „inferioritate intelectuală”. „Acest lucru ne oferă o istorie narată în principal de bărbați”, adaugă Palomino, vorbind cu un jurnalist în timpul prezentării cărții sale.

Palomino a avut nevoie de doi ani pentru a cerceta, sau cum spune ea, „a dezgropa istoria”, pentru a găsi 12 profile care să vizibilizeze importanța „femeii de culoare ca creatoare a unei narațiuni filozofice îndepărtate de paradigma eurocentrică”.

În paginile cărții sale apar femei remarcabile care nu mai sunt în viață, precum filozoafa nigeriană Sophie Bosede Oluwole, o mare apărătoare a tradițiilor orale din țara sa, sau brazilianca Lélia Gonzalez, care a promovat o viziune afrolatinoamericană a feminismului. Dar sunt și voci vii, precum eseista jamaicană Sylvia Wynter, cercetătoare a colonialismului și postcolonialismului, sau filozoafa braziliană Djamila Ribeiro, autoarea cărții „Mic manual antiracist”.

Sophie Bosede Oluwole, filozoafă nigeriană

Sophie Bosede Oluwole (Nigeria, 1935-2018) a fost prima femeie care a obținut un doctorat în Filosofie în Nigeria. Cercetările sale s-au concentrat pe lupta pentru recunoașterea și destigmatizarea filosofiei africane. Ea a investigat cum imaginarul occidental – care afirma că africanii nu au filozofie – a lăsat-o deoparte și a invizibilizat-o. A promovat valoarea filozofică a tradițiilor orale nigeriene, în special prin filosofia yoruba, comparând-o cu cea occidentală pentru a demonstra că sunt la fel de valide.

Lélia Gonzalez, filozoafă braziliană

Lélia Gonzalez (Brazilia, 1935-1994) a fost filozoafă, antropologă, profesoară și feministă. A fost lidera mișcării negrilor din Brazilia. Reflecțiile sale s-au încadrat în teme precum rasa, genul, societatea și cultura, precum și inegalitatea femeilor afro-descendente latinoamericane. A propus conceptul de amefricanitate pentru descendenții africani ajunși prin comerțul transatlantic cu sclavi. L-a criticat pe Hegel pentru afirmația că Africa nu are istorie.

Palomino, ajunsă în Spania din Venezuela la 22 de ani, a început să se autodefinească drept afro-descendentă după migrație. În această căutare de identitate accelerată de exil, a conștientizat că trei circumstanțe erau esențiale: a fi femeie, migrantă și afrolatinoamericană.

Pe acest drum, a creat o platformă, un proiect educațional în cadrul căruia s-a încadrat prima ei carte și și această ultimă lucrare. „Noi am gândit lumea traversate de chestiuni precum genul, clasa și rasa, și din acest loc am făcut filozofie, dar am fost invizibilizate pentru că ni s-a negat dreptul de a vorbi în anumite spații”, explică Palomino.

Diversitatea nu este normalizată sau prezentă. Este o urgență pentru a putea privi spre viitor într-un mod mai integrat și global.

Potrivit autoarei, rasismul care „impregnează” societățile și „inferioritatea” cu care sunt priviți migranții sunt „mai evidente” în Spania decât în țara sa natală. Datele îi dau dreptate: discriminarea și discursurile de ură în rețelele sociale arată că un procent semnificativ de mesaje vizează persoane de origine africană și musulmani.

„Spania se vede ca fiind albă și neagă diversitatea pe teritoriul său, făcând referire doar la migrația începând cu anii șaizeci. Dar diversitatea etnică și culturală este anterioară și s-a instalat în societatea spaniolă de secole”, afirmă scriitoarea venezueleană.

Palomino estimează că rasismul afectează în mod deosebit copiii, de exemplu în spațiile educaționale, unde autoarea consideră că diversitatea nu este întotdeauna prezentă. „Absența modelelor limitează, fără îndoială, procesul de construire a identității. Diversitatea nu este normalizată sau prezentă, dar este o urgență pentru a putea privi spre viitor într-un mod mai integrat și global”, subliniază ea. De aceea, cartea sa este dedicată publicului infantil, cu speranța că va ajunge și la „persoana adultă care o va ajuta să o citească”.

Palomino încheie interviul amintind de videoclipul pe care l-a primit cu reacția unei fetițe de șapte ani la vederea copertei cărții sale. „Este ca mine”, a spus micuța privindu-i ilustrația, care o reprezintă pe Djamila Ribeiro cu cartea sa „Mic manual antiracist” într-o mână și un microfon în cealaltă. Pentru autoare, nu contează doar reprezentarea culorii pielii sau a părului, ci este crucial ca fetițele să se poată recunoaște în portretul unei femei de știință sau filozoafe. „Permite să ai mai multe posibilități de a te proiecta într-un viitor. Pentru că, cum putem aspira la ceva despre care nu am văzut că există?”, se întreabă ea.