Dragile noastre surori, frați și persoane non-binare din viitor,

Dragile noastre surori, frați și persoane non-binare din viitor, această scrisoare este pentru voi, ca o modalitate de a fi aproape și de a vorbi despre ceea ce ne doare. Lumea pe care o lăsăm în urmă cu greu poate fi mai rea. Ce să vă spunem ce nu știți deja despre exterminare, despre gazificarea vieții, despre această mașină de tocat care le vrea pe ale noastre distruse, persecutate, deportate, moarte. Despre dorința de a da foc la tot. Un model al morții mereu actualizat. Și, cu toate acestea, iată-ne, nu am plecat niciodată și nu vom pleca. Diferența noastră a fost întotdeauna o forță. Da, apocalipsele se succed, dar această scrisoare vorbește despre faptul că nu vom dispărea.

Imaginarea viitorului posibil, imaginarea voastră într-o piață, umplând străzile de mâine, poate necesita să ne întrebăm despre un limbaj. Cum îți spun, soră, ce slogan să inventez pe care să nu-l fi epuizat deja, cum te chem să ieși, să lupți după tot ce s-a pierdut, ce lume vrem, cum o numim? “Eu nu mai am răbdare să suport toate astea”, striga vocea furioasă a Micaelei Bastidas, care străbate timpul și spațiul și ajunge până la noi și prin noi la voi. Revine vocea Mamei Dolores Cacuango pentru a ne spune că suntem ca paiele de pământ sterp care sunt smulse și apoi cresc din nou.

Voi, tovarășe supraviețuitoare ale feminismelor de jos, ale feminismelor migrante și ale celor populare: punem în mâinile voastre ceea ce a mai rămas din focul cu care încercăm să facem să ardă ordinea colonială, deasupra capetelor voastre lumina furiei noastre și în guri un pumn de cuvinte de Pedro Lemebel, Jota Mombaça, Tránsito Amaguaña, Tsitsi Dangarembga, Oyèrónké Oyewùmí, Fatima El-Tayeb. Pentru că pentru a merge înainte trebuie să silabisim memoria.

Într-o zi vom fi trecutul, dar nu uităm că rezistăm pentru că altele ne-au învățat să o facem, migrantele disidente care ne-au precedat: cele care s-au organizat după tragedia de la Lorca, au ocupat biserici și au cerut un proces de regularizare extraordinară în 2001. Pentru ca astăzi, în anul 2025, Congresul Spaniei să blocheze ILP Regularizare acum. Venim de la cele care au fost forța de muncă care a susținut economia acestei țări și pe cea a noastre, de la cele care lucrează de ani de zile pe câmpuri, în condiții de sclavie, de la cele care au fost ucise de xenofobia și rasismul societății spaniole. În acest 8 martie, să știți, feministele migrante le vom aminti pe toate, pe cele vii și pe cele moarte. Și pe Lucrecia Pérez, care nu a făcut niciodată parte din memoria feministă a acestei țări, dar a făcut parte din a noastră, în panteonul nostru de strămoși, de bunici și mame antifasciste.

Această scrisoare servește și pentru a ne aminti de manifestațiile masive din acel 8M din 2018, născute din rana cazului La Manada. Și pentru a nu uita că toți acești ani în care ne-am luptat pentru a extinde subiectul feminismului nu au fost suficienți pentru a pune capăt condiției noastre de subalterne în cadrul feminismului alb-hegemonic. Și că nu uităm că nu au ieșit pentru muncitorii sezonieri și nici nu ies pentru țigani. Pentru prima dată, sloganul manifestației din acest an de la Madrid primește și recunoaște luptele noastre antirasiste. Cu toate acestea, continuăm să fim considerate o anexă la feminismul civilizator. O mare parte din afectivitățile, dorințele și cosmoviziunile noastre sunt reduse la simplu folclor, când nu sunt disprețuite sau atacate de un feminism care spune că ne salvează cu forța valorilor sale morale. Și în timp ce se uită în altă parte când se vorbește despre granițe, vrea să interzică fetelor musulmane să poarte hijab. Într-un 8M care va veni, vor cădea zidurile casei stăpânului și ale patroanei.

Prietenelor care abia sosesc, învățați din greșelile noastre. Să nu mai stăm să vorbim între noi, cele convinse. La următoarea grevă să nu le lăsăm în urmă pe cele care nu se pot opri pentru că nu au ce mânca. Vrem să credem că data viitoare nu ne vom rupe. Ne pot asupri pentru lucruri diferite, dar tuturor ni se cuvin concedii. Plata suplimentară și zile libere. Visul nostru cel mai umed ca lucrătoare este să ne bucurăm de ani de odihnă și relaxare. Pentru că în a enșpea fază a capitalismului ne-au vrut exploatate și triste, dar, după cum spun Mujeres Creando, răzbunarea noastră este să fim fericite.

Astăzi, viitoare tovarășe nenăscute, numim lumea din fisuri. Pentru cei asasinați din Melilla, pentru trupurile istovite ale celor care curăță mizeria lumii; numim imperiul, poliția, genocidul din Palestina și din pădurile din sud. Numim violul și jafurile. Numim lumea din lacrimile surorilor mapuche, care astăzi văd cum teritoriile lor sunt devastate, reduse la cenușă, de setea nesățioasă a capitalismului canibal, dar și din zâmbetele lor. O facem alături de corpurile kollas, aymaras, humahuaqueñas, ale căror lumi miros a litiu și minerale pe care le dorește Occidentul. Procese extractive și coloniale contemporane pe care le vedem reproduse în zonele de sacrificiu din Abya Yala. De aceea, numim și blestemăm cu furie, cu mânia noastră sudacă, o lume-hoție în care ni s-a furat totul.

Vrem să vă lăsăm moștenire și suspiciunea, o metodă de a adulmeca ca niște cățele pericolele. Feministe ale viitorului, descompuneți chiar și feminismul. Când vin cu rețete universale, descompuneți. Când vin vorbind despre libertate, descompuneți. Când vin să decreteze ce se citește și ce nu, descompuneți. Când auziți spunând doar două genuri, așa cum obișnuiesc să subscrie tipii rău bronzați care guvernează imperii, descompuneți. Pentru că proiectul colonial este și corporal. Pentru că trupurile noastre își revendică aripa ruptă pentru a putea zbura. Aveți încredere, desigur, în a răscoli arhivele istoriei oficiale, tot ceea ce se citește în afara cărților și a academiei: cântecele populare, vulcanii, fantoma bunicului, vântul înțelept printre yungas.

Tovarășelor care vor veni, ne-ar plăcea să vă moștenim forța de a continua să ne numim și să denunțăm acest orizont populat de vieți distruse, în care granițele se înmulțesc și devin din ce în ce mai de netrecut, în care pământul, deșertul, mările și munții devin locuri de jaf, spații ale morții pentru mii de vieți invizibile. În care mișcările noastre sunt igienizate și fagocitate în numele incluziunii. Lume post-fascistă, în care domnii (și doamnele) albi se fălesc și își etalează cruzimea extremă, superioritatea lor obscenă de stațiune.

Dar să nu vă înșelați, nu scriem doar pentru a vă vorbi despre durere și despre cum să o politizăm. Această scrisoare este, de asemenea, pentru a convoca bucuria arzătoare dinăuntrul nostru, pentru a povesti, dar mai ales, pentru a cânta rănile și contradicțiile. A crea instrumente pentru prezent și a lumina viitorul. A trezi neascultarea și dorința de utopii care ne încălzesc la fel de mult ca sexul sau dragostea. Și, deși știți deja, să batem câmpii: nu există feminisme ale viitorului fără cumbia, fără salsa, fără bachata, fără perreo amoroso, fără parcería, fără reinitas latine care fac de-ale lor. Pe ringul de dans se mișcă deja Pedro și Roberta, Gloria și Giuseppe, Camila și Gadyola, sfintele noastre dive travestite, trupurile și sufletele, în această fanfară queer care nu ne va lăsa singure. Scriem pentru feminisme care să fie casele tuturor. Pentru mai multe împletituri și petreceri istorice.

Surorilor, ne vom vedea, suntem sigure, în acea lume-altă pe care o visăm pentru wawașii noștri. Între timp, să ieșim cu bucurie pe străzi; după cum spune Georgina Orellano “nu datorăm nimic niciunui minister”, să ieșim împotriva patriarhatului criminal, împotriva feminismului alb, burghez, rasist, colonial, putófob și transfob, care ne-a rupt și pe noi. Și în timp ce numim mizeria și inegalitatea care ne înconjoară, să le îmbrățișăm pe cele rupte și pe cei rupți într-un gest de tandrețe și solidaritate internaționalistă, de rezistență politică ancestrală, de putere subversivă trans-feministă, maro, neagră, indiană, trava, capabilă să revoluționeze lumea, să deschidă granițe și să devină punți. Acolo ne vedem dragelor, dragilor, dragilor, pentru a semăna paie în noile teritorii ale speranței.

Mafe Moscoso este scriitoare, profesoară și cercetătoare. Creditoare a unei burse de cercetare la Centrul de Studii Apocaliptice al Universității din Heidelberg. Autoare a La Santita (2024). Gabriela Wiener este scriitoare și jurnalistă. Tocmai a câștigat premiul Ciutat de Barcelona de Literatură castiliană pentru recentul său roman Atusparia. Lucrecia Masson Córdoba este artistă, cercetătoare, activistă și parte a Colectivului Ayllu. Carolina Meloni este filozof, scriitoare, cercetătoare și activistă transfeministă.