În câteva cuvinte
Álvaro Pinteño, expert în durere cronică, subliniază importanța abordării active a durerii și a înțelegerii factorilor psihosociali implicați. El critică supra-intervenționismul și pledează pentru o abordare mai conservatoare și individualizată a tratamentului durerii.
Álvaro Pinteño (Ronda, 30 de ani) poveste&scron;te că &scron;i el a suferit de durere cronică, o problemă care afectează aproximativ 20% dintre oameni.
În cartea sa «J*der, cómo duele!» (Arpa), publicată recent, Pinteño oferă un ghid pentru a înţelege mai bine durerea prin experienţa sa personală, ca profesionist &scron;i ca pacient, ghidându-ne pe un drum care evită explicaţiile simpliste &scron;i soluţiile categorice. Într-un interviu realizat personal la Madrid, el recunoa&scron;te că el – foarte activ pe reţelele sociale – a căzut în tentaţia de a oferi acele sfaturi care funcţionează atât de bine în rândul publicului. «Cu cât nivelul de necunoa&scron;tere este mai mare, cu atât te araţi mai sigur», spune Pinteño, care &scron;tie că «mesajele cele mai atractive &scron;i cele care au cel mai mare ecou în rândul oamenilor sunt cele mai simple». Acum, el oferă interpretări mult mai nuanţate, cu multe referinţe la studii &scron;tiinţifice &scron;i un mesaj de speranţă: de&scron;i nu este u&scron;or, este posibil să scapi de durerea cronică sau, cel puţin, să trăie&scron;ti bine cu ea.
Întrebare. Ce înţelegem gre&scron;it despre durere?
Răspuns. Se crede că, dacă mă doare ceva, trebuie să existe o cauză organică care să justifice asta. În majoritatea cazurilor va fi a&scron;a, mai ales în cazul durerilor mai acute, dar când durerea este mai cronică &scron;i persistă, testele imagistice nu ne oferă răspunsurile pe care le căutăm &scron;i începem să ne gândim că ar putea exista o altă cauză gravă sau ceva care este trecut cu vederea. &Scron;i începe pelerinajul terapeutic &scron;i apar diagnosticele false &scron;i un intervenţionism care nu ţine cont de soluţiile e&scron;uate încercate, în care profesionistul crede că o va face mai bine decât alţii &scron;i va găsi o soluţie.
Dar, în durerea cronică, este mai degrabă vorba despre a &scron;ti ce nu este, despre a ajunge la cunoa&scron;ţtere prin substracţie, &scron;tiind ce nu trebuie făcut. De multe ori, pacientul crede că este ceva în neregulă cu corpul său, dar adesea este mai mult vorba despre o adaptare a organismului la mediul în care se află persoana, care întăre&scron;te multe comportamente disfuncţionale de abordare a durerii, ceea ce tratăm în cabinet.
Î. O idee foarte comună despre munca fizioterapeutului este că oferă masaje care ameliorează durerea. Care este munca reală a fizioterapeutului?
R. Ceea ce facem noi este să ajutăm pacienţii să abordeze activ problema care produce durere. Oferim instrumente pentru ca ace&scron;tia să &scron;tie ce trebuie să facă atunci când au dureri, când au o recidivă. Pentru ca ace&scron;tia să &scron;tie că, în multe cazuri, în decurs de 48 sau 72 de ore, durerea dispare de la sine &scron;i să câ&scron;tige acea siguranţă &scron;i flexibilitate cognitivă pentru a trăi cu durerea &scron;i a-&scron;i îmbunătăţi calitatea vieţii.
Mai multe informaţii
În căutarea unei soluţii pentru durerile care se credeau inventate
Î. Uneori, se oferă tratamente ca placebo, astfel încât persoana să aibă senzaţia că i s-a acordat atenţie, deoarece, dacă nu i s-ar da nimic, ar pleca nemulţumită.
R. Există un concept foarte important, mai ales la pacienţii cu durere cronică, care este desdiagnosticul. Găse&scron;ti pacienţi care vin la consultaţie cu un dosar plin de rapoarte, iar scopul unui diagnostic este de a oferi o explicaţie &scron;i de a arăta lini&scron;te &scron;i speranţă. Încurajez să se acorde suficient timp pentru a exclude, din toate rapoartele pe care le are acel pacient, pe cele care nu îndeplinesc acest obiectiv. Se ajunge într-un punct în care pacienţii se identifică cu eticheta lor de diagnostic &scron;i asta este invalidant. Identitatea lor este cea a unui corp suferind. Pentru un fizioterapeut, cel mai dificil este să nu faci nimic &scron;i să explici de ce. Este greu să fii prima persoană care propune să nu mai ofere soluţii e&scron;uate, chiar dacă pacientul o cere, &scron;i să ai acea conversaţie incomodă despre toate acele rapoarte &scron;i despre cum vom reorienta situaţia. Acum, pacienţii mei &scron;tiu, de obicei, unde vin, dar la început a trebuit să-mi depă&scron;esc frica de a pierde pacienţi pentru a avea acea conversaţie.
Álvaro Pinteño, fizioterapeut specializat în durere cronică.
Moeh Atitar
Î. Acum există mult mai multe posibilităţi de a obţine informaţii prin tot felul de teste &scron;i mult mai multe tratamente. Este pozitiv?
R. Credeam că, odată cu avansarea tehnologiei &scron;i cu cre&scron;terea cuno&scron;tinţelor, vom avea intervenţii mai bune, dar ceea ce a crescut este iatrogenia [prejudiciul produs de un tratament medical], supradiagnosticul &scron;i supraintervenţionismul naiv. Medicalizarea nu a făcut ca oamenii să aibă mai puţine dureri &scron;i, uneori, s-a ajuns chiar &scron;i la probleme de dependenţă, cum se întâmplă cu opioidele.
Î. Cum se poate îmbunătăţi?
R. Totul trece printr-o bună anamneză, o evaluare adecvată a cazului, văzând care sunt factorii psihosociali care influenţează, inclusiv experienţa durerii, unde te doare, cum te doare &scron;i care sunt caracteristicile durerii. Ce credinţe, emoţii &scron;i gânduri ai în legătură cu durerea &scron;i cum te afectează atunci când te mi&scron;ti. De multe ori credem că nu putem începe să lucrăm fără un de ce; când, odată exclusă o patologie gravă, important nu este de ce, ci cum funcţionează problema. Pe baza acestor informaţii, încerc să fac pacientul să aibă o idee despre ce se întâmplă cu el. Este o pulsiune inevitabilă între responsabilitatea individuală &scron;i cea colectivă.
Î. Aţi spus odată că există doze sănătoase de durere.
R. Astăzi, ne pierdem capacitatea de a experimenta doze sănătoase de durere, deoarece avem soluţii imediate practic pentru orice. Dacă ne este foame, comandăm de la Glovo, putem vedea filmul pe care îl dorim pe loc &scron;i, la cea mai mică senzaţie de disconfort, pot lua un medicament. De asemenea, pentru că trebuie să produc continuu &scron;i nu mă pot simţi rău, pentru că, dacă îmi iau concediu medical, cre&scron;te riscul de a fi concediat. Astăzi, în momentul în care apare un disconfort, căutăm pe doctor Google &scron;i ne automedicăm. Durerea nu este o problemă exclusivă a individului. Tu ai o anumită responsabilitate pentru ceea ce se întâmplă în viaţa ta, dar există &scron;i o responsabilitate colectivă. Există unele poveri în viaţă pentru care nu există medicamente sau intervenţii, iar durerea, uneori, poate avea legătură cu mediul sau poate avea legătură cu factori psihosociali care nu sunt responsabilitatea fizioterapeutului.
Î. Cu fizioterapia se întâmplă ceva similar cu psihologia. Sunt terapii foarte necesare pentru mulţi oameni, dar sunt greu accesibile prin sistemul public de sănătate. Se poate face ceva pentru a îmbunătăţi această situaţie?
R. În Spania, Unitatea de Abordare Activă a Durerii din Valladolid este un punct de referinţă &scron;i lucrează din sistemul public pentru a oferi soluţii care sunt adesea disponibile doar în sectorul privat. În tratarea acestor probleme din sectorul public, există ceea ce se cunoa&scron;te sub numele de legea îngrijirilor inverse. Cei care au cea mai mare nevoie de ajutor sunt cei care primesc cel mai puţin ajutor, deoarece sunt mai rău, iar spaţiul lor este ocupat de persoane care au mai multă capacitate sau mai multă voinţă de a se plânge. &Scron;i apoi există o problemă cu faptul că uneori se cer teste imagistice în sistemul public de sănătate pe care ghidurile nu le recomandă, cu excepţia cazului în care există suspiciunea unei patologii grave. Dar este o problemă foarte complexă pentru care nu am o soluţie.
Î. Ce credeţi că ar trebui să se schimbe în fizioterapie?
R. Avem o problemă cu iatrogenia, care există studii care spun că este a treia cauză de deces în SUA. Tratăm multe consecinţe care ar fi putut fi evitate. Există studii în care 79% dintre psihiatrii din e&scron;antion spun că nu ar lua medicamentele pe care le prescriu pacienţilor lor &scron;i că ar prefera o atitudine mai conservatoare. Stimulentele sistemului de sănătate împing la intervenţie, chiar &scron;i atunci când nu este necesar. Ani de zile, am supra-intervenit pacienţii cu terapii invazive pe care eu însumi nu mi le-a&scron; aplica; &scron;i mulţi colegi, în privat, recunosc acela&scron;i lucru. Principiul fundamental trebuie să fie, mai întâi, să nu faci rău. Ar trebui să fim mai atenţi.
