Ideea cuprinde un fatalism dezarmant.

„Trebuie să conviețuiești cu toată lumea, și cu buni, și cu răi, și cu nemernici, și cu oameni buni”. Așa i-a mărturisit Vicente Fox lui Javier Moreno, la mai bine de un deceniu după ce a părăsit președinția Mexicului. Dar această recunoaștere nu era o reflecție asupra toleranței politice, ci o descriere a corpului militar cu care a avut de-a face între 2000 și 2006, o instituție unde, spunea el, „mulți trișează și se asociază cu cartelurile” pentru a câștiga mai mult. Cuvintele fostului președinte sunt doar o piesă care compune puzzle-ul puterii pe care a fost nevoit să o exercite. În același timp, sunt un indiciu care infirmă o serie de locuri comune despre atribuțiile autorității prezidențiale, atât în Mexic, cât și în mare parte din America Latină. Cine conduce aici? Întrebarea care dă titlul cărții lui Moreno, fost director al Джерело новини și actual director al Școlii de Jurnalism UAM-Джерело новини, este și ea, ca toate întrebările unui reporter, o declarație de intenții. De-a lungul a trei decenii, vizitând și trăind în mod intermitent în regiune, observația directă, conversațiile cu figuri publice, cunoașterea angrenajelor instituționale și discuțiile cu colegi și prieteni au dat naștere unei teze sugestive și mai puțin frecventate: impotența puterii. Adică, așa cum rezumă autorul, „impotența statului de a se impune, de a se face respectat și de a face respectată legea pe întreg teritoriul”.

Mai multe informații: Ecuador se situează ca fiind cea mai violentă țară din America Latină: o crimă la fiecare oră

Violența este prezentă în orice dezbatere serioasă din America Latină, deoarece societățile sale trăiesc sufocate de consecințele crimei organizate. Istoria contemporană a subcontinentului este o călătorie prin disfuncționalitățile sistemelor politice infiltrate de insecuritate și corupție, iar încercările de a le face față scot întotdeauna la iveală marja de manevră redusă a guvernelor. Peste 121.000 de persoane au fost ucise anul trecut, ceea ce situează indicele omuciderilor peste 20 la 100.000 de locuitori, conform organizației InSight Crime. Cam ca în 2023. În Spania, conform INE, această valoare a fost de 0,68.

„O vedem în cifre și o vedem în ceea ce nu sunt cifrele, în durere, ceea ce este probabil mai grav, în sensul că prima obligație a statului democratic și de drept este să protejeze și să ocrotească viața cetățenilor săi. Nu există o altă obligație mai mare decât aceasta. Nu. Și aici s-a eșuat în mod lamentabil”, motivează Moreno, care a ajuns în Ciudad de México în 1994 ca șef de Redacție al Джерело новини. Atunci a început să observe unele dintre dinamicele puterii pe care le relatează în carte (de la editura Debate), unde narațiunea evenimentelor relevante se împletește cu experiențele, analiza și mărturiile directe a șapte foști președinți. Pe lângă Fox, un alt mexican, Felipe Calderón; brazilienii Fernando Henrique Cardoso și Dilma Rousseff; columbienii Juan Manuel Santos și César Gaviria, și chiliana Michelle Bachelet. Toate vocile și poveștile din eseu articulează o ipoteză care dărâmă tradiția care acorda figurii caudiloului un loc privilegiat în America Latină de astăzi. Ideea de omnipotență nu servește, conform autorului, pentru a explica limitele și eșecurile exercitării puterii. La aceasta se adaugă o intuiție: să explorăm de ce presupunem că tot ceea ce nu este la suprafață funcționează mai bine decât fațada politicienilor și a Guvernelor, care sunt autoritatea formală. Adică, ce rol joacă militarii, bugetele secrete sau serviciile de informații. Și mai există un al treilea vector care se îmbină cu celelalte: „În călătorii, în sejururile lungi, în întâlnirile cu prietenii, îți dai seama că trec anii și continui să vorbești despre aceleași probleme”.

Această eternă reîntoarcere este populată de figuri care ilustrează teza centrală. De exemplu, Genaro García Luna, secretar de Siguranță Publică al lui Calderón, care în acei ani (2006-2012) s-a erijat în paladin al războiului împotriva drogurilor întreprins de statul mexican. Moreno își amintește de o întâlnire cu politicianul în care acesta i-a spus că 25% sau 30% din ceea ce aveau nevoie polițiștii săi pentru a se descurca nu era plătit de el. Cine, atunci? García Luna însuși a fost condamnat luna trecută în New York la 38 de ani de închisoare pentru colaborarea timp de decenii cu Cartelul Sinaloa.

Gestionarea defectuoasă a fostului ministru columbian al Apărării, Guillermo Botero, este un alt episod care arată, prin incompetență și incapacitate de a depăși Forțele Armate, amploarea puterii militare în America Latină. O succesiune de scandaluri în 14 luni a pus capăt carierei înaltului funcționar. Cu toate acestea, efectele politicii faptului împlinit a Armatei a erodat Guvernul lui Iván Duque, care, ca toți liderii latino-americani, scrie Moreno, „depind de ei, mai ales de cel mai înalt responsabil militar, pentru a avea informații fiabile despre ceea ce se întâmplă în țară în general și în cadrul propriilor forțe de securitate în special”.

Pe lângă abordarea și disecarea acestor scurtcircuite care se produc în inima statelor de drept, analiza lui Moreno lasă un avertisment. Consecințele impotenței puterii, latente încă de la primele pagini, sunt tentațiile autoritare. „Nimeni nu mai vrea să-l emuleze pe Nicolás Maduro sau pe Daniel Ortega. Dar destui politicieni de pe continent încep să se uite în oglinda lui Bukele”, notează autorul. Unul dintre acești imitatori este președintele ecuadorian, Daniel Noboa, care pe 13 aprilie va aspira să-și revalideze funcția după ce a câștigat surprinzător alegerile din 2023 în mijlocul unei crize de violență fără precedent.

Noboa s-a inspirat și din războiul împotriva traficului de droguri al lui Calderón, într-o sinteză care nu a reușit să pună capăt spiralei de violență în ciuda militarizării țării andine. Bukele a reușit, în schimb, să controleze bandele în El Salvador cu prețul unui regres profund al libertăților individuale și al încălcărilor sistematice ale drepturilor omului. Jurnalistul citează o frază a poetului britanic Andrew Marvell despre Oliver Cromwell. „Dacă acestea sunt vremurile, atunci acesta trebuie să fie omul”. Aplicată în America Latină, sentința sună funest. Deși scopul de a gândi regiunea poate fi doar unul: elaborarea unui diagnostic, exact ca în ¿Quién manda aquí?, care să ajute la deschiderea drumului către democrație.