În dimineața în care Ana Marcos vine la mine acasă pentru acest interviu, mă trezesc devreme ca să fac curățenie.

A acceptat amabil întâlnirea în livingul meu pentru a-mi evita un drum. Aerisesc, fac cafea, pun niște brioșe pe masă, aprind o lumânare parfumată, încerc să creez o atmosferă extrem de plăcută pentru a compensa potențiala asprime a discuției noastre. Marcos tocmai a publicat „Mie nu mi s-a întâmplat nimic. De ce normalizăm violența sexuală împotriva femeilor” (Debate), un eseu în care își relatează experiența de investigare alături de colegii ei de la Джерело новини, Elena Reina și Gregorio Belinchón, a abuzurilor sexuale din cinematografia spaniolă. În carte, Ana Marcos, jurnalistă experimentată, corespondentă în Columbia, responsabilă cu urmărirea Podemos în anii săi mai agitați pentru secțiunea Națională, relatează multe eforturi pentru a ajunge la adevăr fără a răni sursele. Victimele. Aranjez pernele, îi servesc un pahar cu apă, mă surprind făcând parte dintr-un lanț de strategii pentru a face femeile să se simtă rezonabil de confortabil în fața unor conversații extrem de incomode. Un lanț care se activează atunci când un tip, într-o noapte, blochează ieșirea dintr-un portal, trage un zăvor, strânge mâna pe un gât.

Editura Debate tocmai a publicat „Mie nu mi s-a întâmplat nimic” de Ana Marcos. De ce normalizăm violența sexuală împotriva femeilor.

De ce ai scris această carte?

Pentru a explica munca mea, nu pentru a face pedagogie, ci pentru a încerca să validez o muncă care a fost criticată pentru că investighează violența sexuală împotriva femeilor. Trăim într-o perioadă de chestionare generală a jurnalismului și am fost numită activistă ca și cum ar fi o insultă. Pe cineva care face jurnalism de mediu, împotriva corupției sau pentru drepturile omului în războaie nu i s-ar pune această etichetă. A întreba și a reîntreba victimele violenței sexuale este un lucru foarte delicat. A fost greu, în carte mă întreb din nou dacă am făcut parte dintr-un proces de revictimizare prin reîntrebare și cerere de dovezi. Violența împotriva femeilor nu lasă urme documentare. Aici nu sunt hârtiile lui Bárcenas, nimeni nu-ți filtrează un rezumat. Când te așezi cu o femeie, îi explici ce vei face, îi spui clar că-i crezi povestea pentru că este foarte improbabil să-ți deschidă așa intimitatea pentru a minți. Când ne întâlneam cu ele, vedeam cum le tremurau mâinile, vocea. Este un proces lung, la un moment dat trebuie să spui: „Acum trebuie să te uiți la telefon și să cauți acele mesaje”. Următorul pas este să vorbești cu anturajul lor, să scrii, să editezi. Faptul de a întări cu dovezi ne protejează pe jurnaliști și pe femei.

Menționezi piesa de teatru Prima Facie, în care un avocat își pierde încrederea în sistemul judiciar după ce denunță o agresiune sexuală. Aplicarea legii se bazează pe probe documentare, fapte demonstrabile și martori, piloni greu de găsit în acest tip de infracțiuni care, în majoritatea cazurilor, au loc în intimitate și durează ceva timp până sunt raportate.

Ți se pare că există o paralelă între regulile justiției și cele ale jurnalismului? Că în ambele cazuri este complicat să le aplici crimelor sexuale împotriva femeilor?

Sigur, da. Ne-am dat seama că nu putem aplica metodele jurnalismului de investigație tradițional. Trebuia să le garantăm confidențialitate și încredere, să inventăm alternative care să nu invalideze munca jurnalistică. În ceea ce privește critica din jurul anonimatului, trebuie amintit că informațiile politice din această țară sunt făcute cu surse anonime. Am vorbit cu aceste femei și cu anturajul lor, de multe ori, avem declarații sub jurământ, sunt șase cu aceeași poveste, există un model.

Ce rol joacă munca și caracteristicile particulare ale muncii în cinema, în abuzuri?

Totul. Adevăratul motiv pentru care nu o povestiseră, pe lângă faptul că s-ar fi putut simți rușinate, era pentru a avea de lucru sau pentru a nu-l pierde. Toate aparțin industriei audiovizuale în diferite moduri și este un sector foarte precar. Când dădeam telefoane către oameni din același mediu pentru a confirma poveștile lor, le garantam: „Nu voi spune numele tău sau al companiei tale. Am nevoie doar de un citat pentru a susține investigația” și totuși mă sunau din nou pentru a se asigura că le voi proteja numele. Sunt companii cu doi sau trei angajați ridicate cu greu. Nu-i voi scuza, dar trebuie să țineți cont de acest lucru atunci când comparați acest caz cu cel al lui Harvey Weinstein. Aici este foarte multă frică peste tot.

În timpul investigației vi s-a indicat că acest lucru se întâmplă în toate sectoarele.

Da, dar după cum mi-a spus o actriță: „Aceasta este lumea viselor”. Un sector în care poți trăi o mie de vieți diferite și din care mănâncă patru în această țară. De când începi la 18 ani, profesorii tăi, majoritatea bărbați, sunt activi, îți pot oferi de lucru, fie că ești actriță, scenaristă, producătoare, sunetistă, orice. Este un sector în care există posibilitatea de a-ți duce corpul la limită. Nimeni nu trebuie să mă atingă la locul de muncă pentru a justifica un reportaj, în cinema se întâmplă. Precaritatea poate fi peste tot, dar nu sunt multe locuri în care trebuie să recreezi scene sexuale și unde, din dragoste pentru artă sau pentru a-ți îmbunătăți scena, cineva te poate atinge unde nu trebuie. Coordonatorii de intimitate au foarte puțin timp și este ceva incredibil, nimeni nu s-ar fi gândit vreodată la o scenă de acțiune sau la a te arunca de pe un acoperiș fără un specialist.