Cleptomania, tulburarea din spatele furturilor compulsive

La începutul noului mileniu, imaginile actriței Winona Ryder furând haine dintr-un magazin universal au făcut înconjurul lumii. Era una dintre vedetele de la Hollywood, iar acel episod a ajuns pe primele pagini ale ziarelor din întreaga lume. A fost condamnată să plătească o amendă, să facă muncă în folosul comunității și să urmeze o terapie pentru a trata o presupusă cleptomanie. Ea nu a confirmat niciodată această tulburare, pur și simplu a tăcut și a dispărut o vreme. Abia ani mai târziu a dezvăluit că, atunci când s-au întâmplat faptele, lua niște pastile pentru durere care o lăsaseră într-o stare de «confuzie». Nu a clarificat multe altele, dar cazul ei a servit, cu mai mult sau mai puțin succes, pentru a pune pe masă cleptomania, o tulburare psihologică complexă foarte puțin studiată în comunitatea științifică.

Medicii și psihologii o descriu ca pe un impuls irezistibil de a fura. O conduită imperioasă, inevitabilă. Nu este un furt pentru a se îmbogăți sau pentru a se bucura de ceea ce s-a furat. Uneori sunt lucruri fără valoare sau interes pentru cel care le ia. Ceea ce motivează de obicei aceste acte este o căutare a plăcerii, a satisfacției sau a alinării atunci când sunt comise, urmată de vinovăție și un profund disconfort emoțional. Lucero Munguía, psiholog și cercetător în grupul de Psihoneurobiologie a tulburărilor de conduită de la Idibell din Barcelona, explică faptul că este un comportament egodistonic. Adică, o conduită contrară valorilor propriei persoane care o practică. «Înainte de furt, persoana simte o tensiune emoțională foarte puternică și simte obligația de a realiza actul pentru a putea calma și ameliora acea tensiune. Dar este o spirală: pe moment, o ameliorează și se generează o calmare, dar ulterior are multe sentimente de vinovăție și rușine. Generează mult disconfort pentru că trăiește acea conduită ca pe ceva foarte negativ, împotriva valorilor sale personale și sociale». Cercetătoarea tocmai a condus un studiu pentru a caracteriza mai precis această tulburare, care are un diagnostic complex și o abordare terapeutică limitată.

În prezent, cleptomania este inclusă în categoria tulburărilor de control al impulsurilor, unde se află și, de exemplu, piromania sau tricotilomania (caracterizată prin conduite irezistibile de smulgere a părului). «Este o dificultate de a controla o acțiune care, deși știm că generează consecințe negative, nu putem rezista impulsului», insistă cercetătoarea. În studiul său, publicat în revista Scientific Reports, Munguía și colegii săi explică faptul că prevalența cleptomaniei variază între 0,3% și 2,6% din populație, deși se presupune că este subdiagnosticată, tocmai din cauza greutății stigmatului, a vinovăției și a rușinii pe care le generează aceste comportamente. De asemenea, s-a observat că este mai frecventă la femei: trei din patru diagnostice.

Cauzele din spatele cleptomaniei sunt multiple, spun experții. La nivel neurobiologic, Luis Giménez, membru al comitetului executiv al Societății Spaniole de Psihiatrie, indică neurotransmițătorul cel mai studiat în acest tip de tablouri clinice: serotonina, care de obicei se ocupă de frânarea impulsivității. «Cleptomania este multifactorială. Există o parte biologică, unde vor influența markerii genetici sau acel deficit serotoninergic, dar există și o parte psihologică, deoarece sunt de obicei persoane care au tendința de a fi impulsive. De aceea recurgem la medicamente serotoninergice și, de asemenea, la antiepileptice, care frânează excitabilitatea neuronală și diminuează dorința de a face ceva».

În articolul său, Munguía amintește, de asemenea, că rudele de gradul întâi ale persoanelor cu cleptomanie au prezentat o probabilitate mai mare de a prezenta tulburare obsesiv-compulsivă (TOC) și tulburări de consum de substanțe. Și, de asemenea, indivizii cu cleptomanie prezintă în mod obișnuit dependențe comportamentale, cum ar fi tulburarea jocurilor de noroc, tulburări alimentare sau deficit de atenție și hiperactivitate. «Se vede de obicei un profil foarte anxios, care tot timpul încearcă să evite daunele. Și apoi se vede, de asemenea, foarte mult o temă emoțională pentru că, uneori, aceste conduite – și nu vorbesc doar despre furtul în cleptomanie, ci și în cazul comportamentelor și dependențelor comportamentale, cum ar fi jocurile de noroc sau tulburările alimentare – încep ca o modalitate de reglare emoțională», explică cercetătoarea de la Idibell. Acest lucru înseamnă că, pentru a face față situațiilor de viață stresante sau dureroase cu care este greu de gestionat, se declanșează acest tip de conduite. «Pot începe ca o ușurare pentru acel răspuns emoțional atât de puternic, dar nu este o ușurare pe termen lung. Este un moment și după aceea se va întoarce la aceeași situație, cu aceeași problemă declanșatoare. Adică, nu este o soluție reală, dar poate fi o modalitate de a gestiona emoția», aprofundează psihologa.

Nu este clar de ce afectează mai mult femeile. Gutiérrez sugerează că «impulsivitatea la bărbați este mai legată de testosteron și se va vedea mai mult în consumul de substanțe și în conduite agresive, în timp ce la femei, conduita impulsivă este mai puțin deteriorantă și de aceea este mai frecventă cleptomania». Munguía indică faptul că poate fi legat de acea reglare în situații stresante, deoarece ele obișnuiesc să fie mai emoționale. Dar aceasta este doar o ipoteză, subliniază psihologa: «Este nevoie de multă cercetare pentru că este o tulburare foarte puțin studiată și este subdiagnosticată. Acum vedem mai multe femei în cabinet pentru această tulburare și se presupune că una dintre componente (nu singura) poate fi reglarea emoțională. Dar cert este că nu se știe câte persoane au cu adevărat această boală pentru că este foarte stigmatizată și oamenii nu merg la consultație, o ascund».

Este foarte puțin frecvent ca un pacient cu cleptomanie să meargă la medic din proprie inițiativă și conștient de tulburare. De obicei, ajung după ce au avut probleme legale, împinși de familii sau ca urmare a unei alte tulburări asociate (cum ar fi o tulburare alimentară sau comportamentală) și că, la efectuarea explorării clinice, se descoperă cleptomania.

Stigmatul apasă mult. În diagnostic și în abordarea terapeutică. Debutul acestor comportamente este de obicei foarte devreme, în adolescență, dar pacienții ajung la vârste mai înaintate, peste 50 de ani și cu mulți ani de evoluție a tulburării, spune Susana Jiménez-Murcia, șefa serviciului de Psihologie Clinică de la Spitalul Bellvitge și coautoare a studiului. «Toate acestea complică răspunsul la tratament, mai mult de 65% abandonează. Dar este că nici nu mai vin motivate, nu există recunoașterea tulburării din cauza acelei rușini. Nu există motivație, nu vor să vină», se plânge ea.

Munguía își amintește acel episod cu Winona Ryder și tot boom-ul mediatic și social pe care l-a provocat la acea vreme: «Acest tip de judecăți sociale care trivializează și fac o batjocură din asta, care vor scoate un meme ici și colo, fac ca acele persoane, care chiar suferă, să nu se simtă încrezătoare nici măcar să comenteze celor mai apropiați».

Cercetătoarea amintește că o persoană cu cleptomanie «este un pacient care suferă foarte mult»: «Suntem mai obișnuiți să vorbim despre sănătate mentală, dar încă mai există tulburări care sunt foarte greu de înțeles și trebuie să le facem vizibile pentru a evita ca oamenii să continue să sufere în singurătate».

În studiul său, cercetătoarele de la Idibell au caracterizat un eșantion al pacienților săi cu cleptomanie (13 persoane) și un alt grup mai amplu (71 de persoane) cu această tulburare și o alta asociată și au descoperit că, pe lângă trăsăturile de impulsivitate, pot exista și caracteristici de compulsivitate, o descoperire care poate avea un impact direct asupra abordării terapeutice.

Jiménez-Murcia stabilește diferențele dintre profilul mai impulsiv și cel mai compulsiv: «Nu pot evita nici unul, nici altul. Dar impulsivul merge la gratificare și implică o întărire pozitivă, în timp ce compulsivul caută ușurarea și aceasta este o întărire negativă». Munguía aprofundează explicația: «Impulsivitatea ar fi partea cea mai gratificantă: fac ceva fără să mă gândesc la consecințe pentru că îmi va genera gratificare sau sunt într-o căutare continuă a unui stimul nou pentru că mă face să simt în acel moment un fel de subidón. În cazul profilului mai compulsiv, nici nu pot înceta să facă conduita, dar motivația nu este ceva care le este plăcut, este ceva care le generează o ușurare pentru că simt un disconfort foarte mare pentru că nu o fac».

Terapie de expunere sau de evitare

În funcție de faptul dacă predomină mai mult anumite trăsături sau altele, abordarea terapeutică poate fi diferită. Cu profilul mai impulsiv se lucrează evitând anumite stimuli pentru a menține acele senzații sub control. La o persoană cu caracteristici mai compulsive, poate fi mai potrivită o strategie de expunere și prevenire a răspunsului în mod gradual: în loc să evite stimulul, este pregătită să fie capabilă să se expună unei situații de risc și să conțină impulsul.

Jiménez-Murcia și Munguía asigură că descoperirile lor din studiu pot ajuta la îmbunătățirea răspunsului la tratament, care acum este foarte scăzut, cu rate ridicate de abandon și recidivă.

Gutiérrez cere să nu se banalizeze aceste tulburări. «Batjocura produce vinovăție și rușine. Persoana nu ia asta pentru că este zgârcită sau pentru că nu își permite, ci pentru că nu poate evita. Neînțelegerea și, în plus, ridiculizarea, multiplică de 20 de ori stigmatul». Psihiatrul amintește, de asemenea, că aceste tablouri clinice se configurează în adolescență și avertizează că societatea actuală încurajează probleme de control al impulsurilor și căutarea continuă a noutății: «Dacă un tip începe cu conduite impulsive și nu se controlează, nu se domină, îl va duce la multe probleme. Dacă nu controlează acele conduite pe termen scurt, îi vor da suișuri și coborâșuri în starea de spirit, tablouri clinice de dependență, agresivitate... Totul este în aceeași mașină de spălat», avertizează el.