Internetul este un loc fantastic: absolut nimic nu contează. Un exemplu relevant este o înregistrare video în care soldații israelieni ar bombarda o clădire din Gaza pentru a celebra o petrecere de dezvăluire a sexului bebelușului (gender reveal). După explozie, vedem o coloană de fum albastru și auzim râsetele soldaților care celebrează rezultatul: „Este un băiat!”.

Într-un articol din revista The New Yorker, intitulat „Creierul meu s-a stricat în sfârșit”, redactorul Jia Tolentino deplânge opacitatea mentală provocată de scroll-ul infinit și afirmă că „este mai ușor să te retragi din conceptul de realitate decât să recunoști că lucrurile sunt știri reale”. Tolentino face parte din echipa mamelor îngrijorate de timpul petrecut în fața ecranelor, speriate de cucerirea realității de către inteligența artificială (AI): „Imagini false cu persoane reale, imagini reale cu persoane false; povești false despre lucruri reale, povești reale despre lucruri false”... „O, Doamne, unde este adevărul?!” se întreabă milenialul, la fel cum fac toți cei care cred că orice timp trecut a fost mai bun — ca și cum la un moment dat în istorie am fi găsit răspunsul la această întrebare.

Din fericire, pentru a combate „poliția adevărului” îl avem pe Gabriel Ventura și eseul său „Realitatea este ceva ce ți se întâmplă în timp ce ești ocupat cu altceva”. În carte, Ventura analizează ascensiunea fizicii cuantice pe rețelele sociale și, în consecință, comunitatea „shifter” — tineri internauți care susțin că pot călători conștient în alte realități. Adolescenți care disting între RQ (realitatea cotidiană) și RD (realitatea dorită).

Ceea ce au în comun toți acești tineri este o tristețe profundă, patologică și existențială. Asemănătoare cu cea a altor comunități născute în leagănul internetului, precum „friki” (ciudații) sau „incelii”. Presupun că după succesul filmului „Joker” ați înțeles deja că și incelii au sentimente și putem vorbi despre ei mai liniștit. În orice caz, sunt tineri cărora „realitatea cotidiană” le oferă foarte puțin, iar tristețea outsider-ului a fost întotdeauna un motor pentru imaginație și literatură bună.

Núria Coromines, actriță și outsider, și-a prezentat prima sa piesă solo, „Un miel a traversat deșertul”, la Sala Beckett. Sub masca unui bufon deprimat, ea afirmă că poziția sa melancolică și critică se datorează unui angajament sever față de suferință, deoarece lumea îi oferă doar „visele de la ora 10 dimineața”. Și, într-adevăr, cine este dispus să suporte tot efortul necesar pentru a depăși depresia în schimb — doar! — de realism-mediocru-proletar? Nu, mulțumesc, prefer să stau în pat, să fac scroll și să fiu fascinat de posibilitățile AI și ale psihozei umane.

Dar sunt singura care vede această disociere ca o ușă deschisă spre ficțiune? Ca o oportunitate de a lăsa în urmă odată pentru totdeauna naturalismul, cinemaul social și narațiunile „eu”, și de a evoca o realitate de fantezie, performance și universuri dorite unde nebunia nu este doar patrimoniul celor nebuni? Numiți-mă cinică, dar oroarea nu a fost niciodată atât de creativă ca astăzi.