În câteva cuvinte
Celebrul fotograf spaniol Alberto García Alix a lansat o nouă arhivă foto ce acoperă perioada Movidei Madrilene. El a vorbit sincer despre trecutul său, inclusiv dependența de droguri, metoda sa creativă și pasiunea pentru motociclete.
La ora actuală, opera lui Alberto García Alix (Leon, 1956) este incontestabilă. Este cel mai faimos și apreciat fotograf-portretist al generației sale, atât în Spania, cât și în afara ei. Câteva dintre premiile sale: Premiul Național de Fotografie (1999), Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor din Franța (2012), Medalia de Aur pentru Merit în Artele Frumoase din partea Ministerului Culturii din Spania (2019). Lucrările sale sunt expuse în muzee importante, precum Reina Sofía și Fundația Botín.
La 69 de ani, își menține o activitate artistică de invidiat. Apariția la sfârșitul anului 2024 a unui nou album-arhivă continuă munca de organizare a miilor sale de fotografii, concentrându-se de data aceasta pe perioada 1982-1986, apogeul și ulteriorul declin al Movidei Madrilene. Acest proiect este, de fapt, o reeditare și rescriere a unei conferințe susținute de García Alix în 2023.
Decizia de a privi înapoi și de a-și revizui arhiva nu a venit ușor. Ideea i-a aparținut editorului, iar inițial García Alix a refuzat să publice totul, inclusiv fotografiile considerate de el „rele”. Însă editorul a insistat pe integritatea arhivei. Rezultatul l-a surprins plăcut pe artist, descoperind chiar și fotografii pe care le uitase complet. Aproximativ 88% din materialul acelei perioade a fost inclus, având în vedere că pentru o singură scenă puteau fi făcute mai multe cadre. Caracterul de arhivă al cărții permite nu doar vizualizarea portretelor, ci și imersiunea în atmosfera străzilor Madridului din acea epocă.
La începutul unuia dintre textele sale, García Alix se întreabă dacă a fost „un om greșit”. Vorbește deschis despre trecutul său: „N-am înfrumusețat niciodată nimic. Nu mi-a fost niciodată jenă să spun adevărul. Am fost dependent de droguri? Da, asta e, nimic mai mult. Nici nu regret. Nici nu mă urăsc. Nici nu mă autoflagelez. Sunt un privilegiat... Nu-mi pasă dacă o viață sau o operă sunt tumultoase. Ceea ce se întâmplă este că dacă deschizi cărțile mele, încă din prima, în unele fotografii din 1976, sunt seringile, chiar de la început. Și asta e o parte importantă a fotografiilor. În volumul al doilea dispar, dar nu că n-ar fi existat, pur și simplu nu sunt fotografii. Înveți că fotografiile sunt foarte indiscrete. Nu poți prevedea ce vor spune ani mai târziu, dar a înregistra totul... În primul volum, e o lume mai intimă, mai de stradă. Când am început să fac fotografii, logic, voiam să fac fotografii pe stradă, constant. Era safariul meu. Încă îmi place mult. Străzile se reînnoiesc mereu, se întâmplă mereu lucruri.”
Își amintește de începuturile sale în fotografie, fără cunoștințe sau contacte profesionale. Cu toate acestea, foarte devreme s-a simțit „puternic”, în sensul că era proprietarul propriei priviri. Asta i-a plăcut – să privească, independența privirii. Camera a devenit un instrument pentru a explora lumea și actul fotografic. Influențe majore au venit din expoziții cu lucrări de August Sander și fotografie americană. Sander l-a confirmat în înțelegerea portretului și a independenței privirii. Deși a fost autodidact, crede că un maestru bun te face să progresezi mai rapid și te învață să iubești subiectul.
García Alix reflectează la rolul intimului și autobiograficului în arta sa. Este convins că subiectivitatea are loc în fotografie. Crezul său este: „o formă de a fi este o formă de a vedea, și invers”. Fără experiența trăită, lucrările sale nu ar avea sens. Privirea, consideră el, se educă.
Referitor la proiectul său „Absența ca Stimul”, mărturisește că scrie texte în mare parte „din obligație”, din imperative externe, cum ar fi scenarii pentru lucrări audiovizuale. Plăcerea de a scrie pentru el însuși îi vine greu. Acest proiect specific a apărut la solicitarea unui curator pentru o conferință. Reflecțiile asupra absenței s-au dovedit a fi strâns legate de viziunea sa fotografică.
Pasiunea pentru motociclete îl însoțește de-o viață. Are mai multe motociclete, inclusiv un legendar Harley-Davidson XLCR 1000 Cafe Racer din 1984. În ciuda vârstei, încă se bucură de călătoriile pe drumuri. Observă că publicul motocicliștilor a îmbătrânit și tinerii sunt mai puțin atrași decât în trecut. În tinerețe, fotografia pentru a-și permite să călătorească cu motocicleta.
În ultimii ani, stilul său s-a schimbat: accentul s-a mutat de la portrete la scene și detalii, adesea la fel de „crude” și directe ca și personajele sale. Acest lucru se datorează unei dorințe crescute de „dezgolire” a realității. Pentru el, fotografia este un spațiu de autoinventare, indiferent de ceea ce fotografiază. Fotografia impune un dialog cu ceea ce este privit, un dialog care a devenit central în abordarea sa.
Scrisul, publicarea textelor în reviste și cărți, completează viziunea sa fotografică, mai ales la scenariile proiectelor audiovizuale. Este un alt impuls creativ. Îi place combinația dintre imagine și cuvânt. Scrisul de scenarii îi este dificil, adesea însoțit de atacuri de panică, dar se străduiește să dea viață textului, să îl facă ritmat, hipnotic. Momentul în care textul începe să capete formă îi aduce o senzație de minune.
Întoarcerea la arhivele vechi îi provoacă mai puțină melancolie și mai multă înțelegere și compasiune pentru oamenii surprinși în fotografii, prietenii ale căror destine le cunoaște. Se simte un privilegiat că a parcurs acest drum și și-a creat opera.
