Când am început facultatea, am fost pus să citesc manuale de tot felul: de scenaristică, de redactare și, mai ales, de marketing. Niciunul dintre profesori nu m-a pus să-i citesc pe Leila Guerriero și Juan Rulfo, ca să citez doar două nume de autori care te învață să privești diferit. I-am descoperit la timp, deși cam târziu. Într-un fel, în clasă se așteptau să învățăm să scriem cu regulile de bază de subiect, verb și predicat, iar în bibliografii era rar să recomande un roman de ficțiune, ca și cum în ele nu ar exista învățături pentru jurnalism. Unele după-amieze, o profesoară se prezenta în clasă vrând să știe dacă am citit ziarul zilei. Întreba la fel cum întreabă procurorii în procese: cu dorința de a ne acuza și de a ne face să vedem că nu avem nicio șansă.

În primul an, un profesor de Limba a rupt norma. Ne-a adus o poveste și ne-a pus-o la examenul final. Era *Discursul ursului*, de Julio Cortázar. Exercițiul consta în a explica ce a vrut să spună Cortázar în relatarea sa, lucru față de care, bineînțeles, am protestat, pentru că o astfel de întrebare sigur avea capcană. M-am pus să scriu și m-am întărit într-o teză: am susținut că Cortázar nu a vrut să ne spună nimic în particular, ci să ne facă să petrecem timpul. Am apărat ideea că ne propune, fără ascunzișuri sau simboluri, să ne imaginăm o dimensiune în care este posibil ca un urs să vorbească și să se strecoare prin îngustimile țevilor unei case. Nu este lucru mic pentru o poveste, aceea de a vrea să construiești o lume nu atât pentru a evada din aceasta, ci pentru a ne lărgi modul de a fi în ea.

Au trecut anii. Acum ziarul aproape că nu se mai citește pe hârtie și știrile vin să te caute cu alerte care concurează pentru atenția noastră pe telefoane, pe ale căror ecrane alimentăm noi dependențe pe care nu știam că le avem. Lumea s-a complicat și au încetat să mai fie clare siguranțele cele mai ferme cu care am crescut, precum avansul de neoprit al democrației. Câțiva oameni păzesc secretele algoritmilor și dezvoltarea inteligenței artificiale și este mai greu să ajungi la adevăr pentru că vor să-l echivaleze cu minciuna.

Este imposibil să înțelegi tot ce se întâmplă. Știrile false nu se propagă acum pentru ca minciunile să treacă, ci pentru ca să nu credem în nimic. Nici în nimeni. Știrile avansează cu o viteză atât de mare încât, într-un ritm indigest, ajung să-i expulzeze pe cei care erau interesați de ele. Descurajează. De aceea, în această maree de confuzii și de temeri, pare chiar revoluționar să ne gândim la o lume particulară în care să fie posibil ceea ce ne-ar plăcea. Începând, bineînțeles, cu faptul că un urs se descurcă sus și jos prin țevile unei case. Poate părea literatură, dar, dacă tot e să-i dedicăm timp, mai bine asta decât un plan de marketing.