Benzi desenate din "Contrapaso. Mayores, con reparos", de Teresa Valero. Norma Editorial

Socrul Teresei Valero, Manuel Díaz Corvera, a venit la Madrid în 1956 pentru a locui într-o peșteră. Una dintre cele care proliferau la periferia orașului și unde se refugiau familii foarte sărace, în principal emigranți de la țară. Era o Spanie divizată, gri, resemnată și care abia începea să-și revină din cruzimea războiului. Aceeași care începea să se redeschidă lumii — țara a aderat la ONU în decembrie 1955 — după rezultatele economice dezastruoase ale unei politici autarhice, dar menținea represiunea și cenzura sufocantă a dictaturii. Valero a portretizat acea țară în Contrapaso. Los hijos de los otros (Norma Editorial), prima sa bandă desenată. Un roman negru cu Emilio Sanz și León Lenoir, doi jurnaliști de investigații — cu suflet mai degrabă de anchetatori — angajați în căutarea adevărului și în necesitatea de a informa despre fapte care, potrivit regimului, «nu se întâmplau în Spania».

La patru ani după acea bandă desenată care a devenit un fenomen editorial și cu care a câștigat premiul librăriilor Zona Cómic pentru cea mai bună bandă desenată a anului, Valero revine cu a doua parte a saga. În Contrapaso. Mayores, con reparos, duo-ul de jurnaliști se cufundă într-un oraș în care debarcă industria Hollywood-ului, atrasă de costurile scăzute, și care găsește printre luxul celebrităților o lume mică de speculații imobiliare, corupție și mizerie. Este scena unui roman negru care începe cu asasinarea unui cenzor ecleziastic care este găsit mort pe un scaun de cinema cu o rolă de celuloid în gură.

Mai multe informații

Banda desenată spaniolă arată lumii minunile (și mizeriile) sale

«Îmi place foarte mult cinema-ul», spune autoarea, «și a fost baza formării mele ca persoană și artist. Cu mult înainte de benzile desenate, cu mult înainte de orice altceva, a fost cinema-ul. Cel de animație [Valero și-a început cariera ca animator] și cel clasic». În paginile benzii desenate, autoarea recreează scena cinematografică spaniolă de atunci, de la glamour-ul starurilor americane, trecând prin sălile de cinema ca refugiu pentru întâlnirile homosexuale, până la faimoasele No-Do — acele jurnale de știri pentru a face publicitate regimului care erau proiectate înainte de fiecare sesiune de cinema — sau lupta mereu pierdută a creatorilor naționali împotriva călușului dictaturii. «Era o epocă în care cenzura cuprindea totul: cum puteai vorbi sau ce puteai vedea. Și nu doar cenzura asupra poporului, ci și asupra creatorilor, care nu aveau reguli clare, în plus, și aveau de-a face cu cenzori care erau un pic arbitrari».

Coperta "Contrapaso. Mayores, con reparos", de Teresa Valero. Norma Editorial

Cenzura în Spania se intensificase de la venirea lui Gabriel Arias-Salgado la Ministerul Informațiilor și Turismului în 1951. Cenzorii — precum mortul de la început — tăiau filmele fără reținere și le clasificau în funcție de periculozitatea morală, socială sau politică a proiecției. Clasificarea 3R, «mayores con reparo», care dă titlul benzii desenate, era a doua cea mai gravă. «Afișau clasificările pe ușile parohiilor și te sfătuiau ce puteai vedea sau nu. Dacă vedeai un film 4 sau 3R, puteai comite un păcat de moarte», explică Valero. Sunt faimoase declarațiile lui Arias-Salgado pe care autoarea le preia în povestea sa. «Spuneți ce vreți», a afirmat el unui ziar italian, «dar am să vă fac o revelație: înainte de a implementa aceste noi norme de orientare, 90% dintre spanioli mergeau în iad. Acum, datorită nouă, doar 25% sunt condamnați».

În absurditatea acelei și a multor alte situații care se petrec în carte, Valero găsește un omagiu adus esperpentoului lui Valle-Inclán și berlanguianismului: «Cu mulți ani înainte, ei au portretizat foarte bine o latură a vieții spaniole, care, de asemenea, cred că contribuie la o critică constructivă și la încercarea de a scoate ceva bun».

Contrapaso este o operă de ficțiune, dar ceea ce se povestește se bazează pe fapte reale. Pentru a nu fi frivolă sau indiferentă la durerea războiului și a anilor următori, universul lui Valero are fundația într-un proces de cercetare «riguros» — pe care îl detaliază în paginile finale ale cărții — care ajunge și la trăsăturile sale vii și colorate. Orașul pe care îl recreează încă mai plutește în amintirile bătrânilor și de aceea nu poate exista nicio capcană. Valero a discutat cu academicieni de cinema, medici legiști, documentariști și a recuperat toate acele filme pe care le văzuse înainte. «Cinema-ul a avut un rol foarte important în proces. Mai ales pentru a-mi arăta cum erau străzile, vehiculele, cum se îmbrăcau oamenii, chiar și cum vorbeau. Am văzut toate filmele, de la cele mai înalte până la cinema-ul un pic mai costumbrist sau mai de formulă, dar mai ales, cinema-ul care vorbea despre oamenii de rând, cei din cartiere și muncitori», povestește autoarea. A vizitat și locuri precum teatrul transformat în cinema de Franco în Palatul Pardo, unde dictatorul a văzut filme de două ori pe săptămână timp de 40 de ani. «De multe ori cu fotografiile nu este ușor să-ți faci o idee despre spații», justifică ea.

Autoarea Teresa Valero pozează cu cartea ei pe 22 martie. Javier Picazo (EFE)

Dar acea cercetare nu a diminuat procesul creativ al lui Valero, iar ficțiunea se desfășoară pe căile unui noir plin de enigme. «În mod normal, încerc și ca ficțiunea să aibă o greutate mare. Este modul de a articula un pic toată emoția, viața personajelor, ceea ce povestești. Dacă în realitate aș vorbi tot timpul doar despre ceea ce există cu adevărat, ar fi foarte dificil să creez o intrigă de gen negru, care este și ceea ce mă interesează pentru că este ceea ce te ajută să faci metafora pe care o vei povesti. Ficțiunea este capabilă să facă de multe ori ceea ce nu face realitatea».

Care sunt acele metafore pe care Valero voia să le povestească? Sunt două care se respiră intens în paginile Contrapaso. Criza locuințelor și Spania divizată care, explică ea, «seamănă din ce în ce mai mult cu cea din anii douăzeci și treizeci ai secolului trecut». «Merem un pic mai rău. Este adevărat că se spune că istoria nu se repetă, dar rimează. Atmosfera de acum rimează destul de mult cu ceea ce era în chestiunea polarizării și a oamenilor care dezvoltă o ură teribilă față de cine gândește diferit. Asta ne sună deja cunoscut și de obicei duce în locuri un pic de coșmar. În plus, suntem într-un moment de dezafectare a drepturilor sociale care în anii șaizeci și șaptezeci se credeau deja eterne. Nu știu exact de ce suntem atât de supărați și când ne-am supărat. În mijlocul acelei polarizări, ficțiunea ajută la menținerea gândirii critice mai alertă ca niciodată», asigură ea.

Benzi desenate din "Contrapaso. Mayores, con reparos", de Teresa Valero. Norma Editorial

Saga Contrapaso mai are, cel puțin, un capitol de povestit. Și Valero știe clar ce caută: «Aș vrea să vorbesc mai ales despre cum a fost postbelicul în Spania rurală. În orașe se trăia într-un mod foarte diferit, dar rana în sate a fost teribilă. Și apoi aș vrea să vorbesc și despre secțiunea feminină și despre femeile din mediul rural, contrastate cu femeile de oraș. Greutatea pe care o purtau, greutatea morală, despre cum ar trebui să se comporte. Cum au trăit acele femei care aveau foarte puțină scăpare. Am mare chef să vorbesc despre asta pentru că în plus în 1958 s-a schimbat legea separării și femeile, în loc să plece fără nimic după ce se separau, au început să aibă o acoperire minimă».

Va recurge din nou la ficțiune, care «are o putere de emulare și trezește empatia oamenilor», pentru a salva acele povești. Așa cum a făcut în această carte cu cea a socrului său, acel tânăr de 16 ani locuitor al unei peșteri, întruchipat în banda desenată de o fetiță jucăușă, șireată și cu suflet de artist care, la un moment dat în narațiune, se laudă mândră cu casa-peșteră: «Uite, a mea are ușă... și de categorie!». Este ușa locuinței reale a lui Manuel Díaz Corvera. Tatăl său o obținuse de la depozitul unde lucra. «O măsuraseră greșit și o aruncau», explică Valero. Fusese făcută pentru Valdefuentes, domeniul de vânătoare al lui Franco. Concret, pentru cușca câinilor săi.