În câteva cuvinte
Articolul critică folosirea excesivă a planului-secvență în producțiile cinematografice și TV, argumentând că măiestria tehnică nu ar trebui să eclipseze sau să distragă de la narațiune. Se oferă exemplul serialului "The Studio" de pe Apple TV+, unde, cu excepția unui episod meta-referențial, multiplele planuri-secvență par a fi mai mult o demonstrație de forță tehnică decât un element necesar poveștii.
Nu sunt împotriva planului-secvență, sunt împotriva abuzului său. Această afirmație sună a „una e libertatea și alta e libertinajul”, îmi asum. „Și când este abuz? Când spui tu?”, poate vă întrebați. Vedeți, cred, ca în puține lucruri, în arta narativă, în importanța și plăcerea poveștilor. Și am norocul să trăiesc din povestit, adică să-mi câștig pâinea ca scenarist. Datorită puterii pe care o acord narațiunii, cred în subordonarea formei față de fond. Nu voi face aluzie la Godard și Rivette cu probleme morale și cinematografice, este mult mai simplu.
Dacă, în timp ce sunt captivat de o poveste, o măiestrie tehnică mă scoate din ea pentru a mă pune la picioarele abilității creatorilor săi, consider că își ratează scopul, care este să servească povestea și nu propriul artificiu.
Acum câteva săptămâni am scris despre Adolescence și am convenit că în ea forma și fondul sunt înfrățite, fără a evalua faptul că este o serie construită pornind de la formă și nu de la fond. Acum urmăresc The Studio (Apple TV+), o comedie grozavă despre culisele unui studio de film fictiv și despre neîndemânaticul pus în fruntea sa, Matt Remick, un fel de Michael Scott de la Hollywood, interpretat de Seth Rogen, care a co-creat și co-regizat seria. The Studio aparține unuia dintre subgenurile mele preferate: comedia despre culisele audiovizualului, fie că e vorba de film sau TV. Studio 60, 30 Rock, Paquita Salas sunt serii în fața cărora mă înclin. Și puneți-mă la picioarele lui Robert Altman și al său The Player (Jocul de la Hollywood), căruia i se aduce un omagiu clar aici: personajul interpretat de Bryan Cranston se numește la fel ca cel al lui Tim Robbins din film.
Omagiul altmanian nu se oprește aici și seria este filmată în diferite planuri-secvență. Pentru mine, singurul plan-secvență cu adevărat valoros din The Studio și care servește argumentului este cel care ocupă întregul al doilea episod, care tratează tocmai despre cum Remick încurcă filmarea unui plan-secvență, o adevărată piruetă meta. Ați văzut de câte ori am scris „plan-secvență”? Vă deranjează? Ei bine, mai deranjant este să vezi unul după altul când nu aduc nimic mai mult decât demonstrația că pot fi realizate. Sunt meme-ul cu Homer Simpson făcând pinul în timp ce Lisa și Mona Simpson îi spun: „Da, da, te-am văzut”.
