Ce anume portretizează un oraș?

Ce îl definește? Ce ne permite să-l înțelegem? Câte orașe necunoscute există în cel pe care credem că îl cunoaștem? Arhitecta Leticia Ruifernández (Madrid, 1976) citește orașul în romane și eseuri. Îl întâlnește în rutina newyorkeză a lui Zadie Smith, în copilăria mexicană a Valeriei Luiselli, în singurătatea care o conduce pe Clarice Lispector la Rio de Janeiro, în felul, cantitatea și momentul în care se doarme în Bombay-ul lui Saadat Hasan Manto; în amestecul de vechi și nou care înflorește în Cairo-ul lui Radwa Ashur și în distribuirea osemintelor Sfintei Tereza în diverse biserici romane, în Roma lui Igiaba Scego.

Mai multe informații

Igiaba Scego, scriitoarea italo-somaleză care lucrează pentru construirea identității negre europene. Născută la Roma, Scego este fiica unor părinți somalezi. Și are o carte care o definește: "Casa mea este acolo unde sunt eu" (Nórdica). Ruifernández o portretizează cu această preocupare de a aduna osemintele sfintei. "Îi aud dorința imensă de a reuni femururi, coaste și falange într-un singur schelet". "Străzile din Trastevere sunt ca acele oseminte ale sfintei: se caută reciproc", scrie ea. De asemenea, este portretizată ca o cunoscătoare a orașului său, unde "oamenii au părăsit centrul cu mulți ani în urmă. Acum a rămas doar legenda, baruri și restaurante pentru toate buzunarele". Tatăl lui Scego, "ca un bun politician african, știa să vorbească fluent multe limbi". Și în Roma s-a reinventat ca negustor. "Nu aveam nimic, dar eram generoși. În țară străină, nu poți refuza ospitalitatea unui conațional", explică ea în capitolul dedicat cartierului Trastevere din cartea sa.

Detaliu al ilustrației lui Ruifernández pentru a portretiza Bombay.Nórdica Libros În Roma lui Scego, catolicismul este la putere: "Fără slujbă nu era nici mâncare, nici muncă, dacă voiai să mănânci trebuia să te speli pe mâini, să te așezi la masă și mai întâi să înghiți toată slujba". Poate de aceea ea consideră că spiritualitatea trebuie să vină din interiorul fiecăruia, nu poate fi impusă cu forța. "Dacă vrei să ajuți din caritate creștină, ajută, dar fără să ceri o slujbă în schimb". Cu această origine, Ruifernández desenează o Romă tăcută, goală, unde domul Sfântului Petru apasă greu. Și întregul oraș pare iluminat cu un singur watt.

În orașele alese de Leticia Ruifernández, în desenele sale, în scrierile autoarelor pe care le-a citit și în privirea ilustratoarei, sunt portretizate orașe. Cum? Uneori cu vise pierdute. Alteori cu povești personale. Alteori cu umbre. De multe ori cu perspective, priveliști, străzi, monumente și chiar absențe. De asemenea, cu reflecții. Ilustratoarea reduce Bombay la un elefant care mângâie fața unui copil. Dar Saadat Hasan Manto descrie Bombay ca pe "un loc unde toți trăiau lipiți unul de altul, dar nu le păsa câtuși de puțin de aproapele. Un loc unde toți sunt demni de compasiune și nimeni nu compătimește. Un loc unde nu există prietenie. Oamenii care locuiau în acea clădire erau dintre cei care dorm ziua și noaptea sunt treji și care noaptea trebuiau să lucreze în fabrica din apropiere".

Acuarelă a unei vederi din New York de Leticia Ruifernández.Nórdica Libros Pentru Ruifernández, nisipul din Cairo este galben, cămilele sunt doar o pată la orizont. În Paris, acoperișurile apasă greu. Este un oraș gri. Ierusalimul este o terasă unde fumează doar bărbați chei. Și toate culorile orașului sunt concentrate într-o favelă din Rio de Janeiro. 19 septembrie 1985. Ora 7.20 dimineața. Oamenii dorm, fac duș sau sărută copiii înainte de a merge la școală. Colonia Roma, Colonia Nápoles, Colonia Juárez, Colonia Condesa, Colonia obrera, San Rafael, Doctores, Mixcoac, Santa María de la Ribera… o lovitură lentă, dură și profundă și totul se prăbușește. Mai multe clădiri funcționaliste ale lui Pani, inspirate de Le Corbusier, se prăbușesc. "Proiectele de fericire ale clasei de mijloc s-au prăbușit. A fost vina lui Pani", scrie Valeria Luiselli în cartea sa "Proiecte de fericire", "și mai mult a lui Le Corbusier". "De ce trebuie Mexicul să importe muzică străină, arhitectură străină, totul străin? De ce nu-l ascultăm mai bine pe Rockdrigo?", se întreabă ea. Și cu această întrebare lasă alte întrebări în aer. Ce a adus și ce a luat globalizarea arhitecturii? Cea a arhitecților? Cum a marcat generalizarea acestui fenomen orașele? Ce face ca un oraș să se schimbe? Coperta cărții 'La Ciudad', ilustrată de Leticia Ruifernández și editată de Eva Ariza Trinidad.Nórdica Libros Luiselli concluzionează că orașul în care a crescut "nu s-a schimbat și nu se va schimba". "Noi am fost cei care ne-am schimbat și forma noastră sălbatică de libertate a fost cea care s-a prăbușit", spune ea. De aceea, descrie D.F. din copilăria ei când "orașul se deschidea ca o floare otrăvitoare", înainte ca ea și prietenii ei să plece să-și caute viața pe cont propriu.

Toate aceste orașe compun lumea la care Ruifernández se uită cu desenele sale și cu textele altor scriitori. Sunt orașe care găzduiesc și transformă, care expulzează, care permit conviețuirea fricii cu visul și a rutinei cu neprevăzutul. Sunt orașe pe care, fiind fiecare unul, le multiplicăm cu toții: ilustratoare, scriitori și cititori, observându-le în moduri diferite. De ce? Pentru că orice oraș este un puzzle care se schimbă și rămâne în același timp, pe care îl vedem întotdeauna parțial și pe care, de aceea, nu vom ajunge niciodată să-l cunoaștem.