Predecesorul predecesorului meu pe scaunul Q al Real Academiei Spaniole

Și, după cum se știe, Premiul Nobel pentru Literatură 1989, a fost cel care a pronunțat discursul de bun venit după cel de intrare în instituție a romancierului, și conaționalului său, Gonzalo Torrente Ballester. Era 27 martie 1977.

La un moment dat în intervenția sa, autorul de romane pe care le admiri fără rezerve (Pascual Duarte, La colmena) și al extraordinarei Călătorii la Alcarria, a venit cu următoarea remarcă: „Toți scriitorii spanioli, oricum am spune și cu excepția celor două sau trei excepții cunoscute de toată lumea, vrem să ne așezăm la Academie, la fel ca toți spaniolii, scriitori și non-scriitori, oricât ne-am preface — și cu excepția celor două sau trei miniștri sau foști miniștri pioși pe care îi cunoaștem cu toții —, aspirăm să dormim cu o vecină”.

Cu siguranță, s-ar putea să nu fi transcris aici ceea ce urmează cuvântului „Academia”, dar nu știu dacă ar fi fost de-a dreptul onest să-i ascund cititorului umorul sărat, unul dintre acele lucruri cu care cel menționat provoca râsete care astăzi mai degrabă ne îngheață, sau ar trebui să o facă, scârbiți, în memorie.

Prin „două sau trei excepții” s-ar fi dorit să se înțeleagă că au fost în orice caz foarte puțini, extrem de puțini, scriitorii reticenți la recunoașterea literară pe care, în cazul creatorilor, o conferă alegerea pentru un scaun al Academiei. Că erau excepția de la regulă, erau rarissimae aves.

S-ar putea. Nu este în niciun caz scopul meu să abordez problema în termeni cantitativi.

Cu știri în mare parte orale, și uneori vagi, provenite de aici sau de dincolo, s-ar putea alcătui o listă mentală a celor care au refuzat să opteze pentru un scaun în clădirea lui Felipe al IV-lea. Nu contează.

Aici voi evoca doar câteva cazuri concrete — foarte diferite între ele, după cum vom vedea — pentru care există refuzuri explicite și scrise.

Carmen Martín Gaite

Aveam știri despre cea care a fost o scriitoare admirată, dublată de filologă, care m-a onorat cu prietenia ei: Carmen Martín Gaite. În anul în care se împlinesc o sută de ani de la nașterea ei și douăzeci și cinci de ani de la dispariția ei, excelenta biografie pe care i-a scris-o José Teruel (Carmen Martín Gaite, Tusquets) și a meritat Premiul Comillas a oferit date precise despre acest aspect și a dat naștere acestor rânduri.

La întoarcerea dintr-una dintre șederile sale în Statele Unite, în februarie 1981, Carmiña primește de la Rafael Lapesa, Manuel Seco și Carlos Bousoño propunerea de a intra în Academie.

„Au insistat mult”, spune ea unei prietene într-o scrisoare. Și ceea ce Lapesa va scrie fostei sale discipole este, după cum spune Teruel, pur și simplu admirabil: „Înțeleg și respect rezistența ta de a fi consacrată oficial — îi spune don Rafael —, deși ești deja prin opera ta și prin recunoașterea criticilor și a cititorilor. Aș dori, totuși, să te fac să vezi că apartenența la Academie nu ți-ar afecta în niciun fel independența, și că munca noastră acolo nu este bombastică, solemnă sau dogmatică: ne întâlnim pentru a încerca ca Dicționarul și Gramatica pe care le publicăm să înregistreze cu mai multă fidelitate ceea ce utilizarea consolidează, fără a pune piedici creației limbajului, fie el literar, tehnic sau popular…”.

Mai mulți academicieni (Delibes, Seco, Laín, Rico, Bousoño…) încearcă din nou să o convingă în 1996, fără succes.

Și ea va trebui să dezmintă, într-o scrisoare energică către directorul Джерело новини, că refuzul ei nu avea nimic de-a face — așa cum presupusese Haro Tecglen într-o coloană — cu faptul că Rafael Sánchez Ferlosio nu era academician. Absolut, nu exista așa ceva.

Motivul cel mai greu era „cât de lacomă am devenit de independența și timpul meu”.

Alți refuzuri

Cu îndrăzneală va încerca Víctor García de la Concha de nenumărate ori, ultima dată — a povestit cu detalii într-o necrologie directorul de atunci al Academiei — la o cină pe 3 februarie 1999. Nu a fost chip: nu voia să fie academiciană și nici să o pună pe mormântul ei.

Cea pe care familia ei o avea în micul cimitir din El Boalo urma, din păcate, să o primească doar un an și jumătate mai târziu.

Celălalt refuz al Academiei (diferit; nu a existat nicio propunere prealabilă) a fost expus de profesorul José Luis López Aranguren deja în epilogul, „Autocritică în fața unei oglinzi”, din cartea sa din 1975 Talente, tinerețe și morală.

Între mulțumit și ironic, el glumește acolo cu faptul că „dacă nu filosofia, cel puțin Academia de la Lengua” ar trebui să îi recunoască „înălțarea acestui cuvânt castilian suculent [talente] la planul filosofic” (ca să o spunem în termenii cu care o evidențiase, deja în 1955, fratele său Ángel Álvarez de Miranda).

După care imediat avertizează (mă întorc la cartea din 1975): „Nu îmi prezint candidatura la un astfel de establishment (Academia)…”.

Trec nouă ani și pe 28 decembrie 1984, Aranguren publică în acest ziar un articol aspru, Ce înseamnă (a vrea) să fii academician, scris ca urmare a alegerii frustrante pentru Spaniolă a unui savant eminent, don Julio Caro Baroja.

Care, apropo, a luat asta ca „o sfidare”, a asigurat că nu va mai fi niciodată candidat și totuși… a fost ales la patru luni și ceva de la tentativa eșuată.

Cert este că profesorul de etică a cheltuit în acea tribună destul de multă bilă neagră.

Pentru a fi academician, afirmă el, este util „să scrii, da, în Джерело новини (nu, desigur, în Liberación), dar, de asemenea, în Abc; să fi scris Hijos de la ira, dar să nu fii posedat de nicio furie politică (doar de mofturi iertabile)”, etcetera.

Îți vine imediat în minte „Ah, săracul Dámaso” cu care începe, tocmai, o poezie din acea carte…

Acum, pentru a-și încheia articolul, Aranguren scrie o codă care are ceva din captatio benevolentiae și, poate, din ușoară pentimento: „Sper ca aceste reflecții să fie luate ca fiind proprii unui vieux terrible, ceea ce mi-ar plăcea să fiu, deși sunt departe de a reuși”.

Așezând astăzi cuvintele lui Aranguren alături de cele ale prietenului său Lapesa, cunoscător profund din interiorul Academiei — mai mult, creator al ei — și al istoriei sale (punctată aceasta, după cum se știe, de semne de independență și toleranță), este inutil de spus cu care consider că este de lege să rămâi.

Totuși, la fel de legitim — ce mai lipsește — este să vrei să fii academician ca să nu vrei să fii.

Carmen Martín Gaite știa că „Academia Spaniolă lucrează”, ca să spunem cu titlul unei serii de articole pe care don Julio Casares le publicase cu ceva timp în urmă.

Ea a vrut să se concentreze pe opera ei literară și a refuzat propunerea. Impecabil.

Cu siguranță, alegerea implică și o recunoaștere. Și deși se spune că nimeni nu se supără pe un dulce — Vanitas vanitatum… —, se întâmplă că nu, că sunt zero gurmanzi, ca să o spunem cu un uz adverbial, și colocvial, de zero pe care Dicționarul limbii spaniole încă nu îl include, dar îl va include.

Este munca ei.

Pedro Álvarez de Miranda este profesor emerit la Universitatea Autonomă din Madrid și membru al Real Academiei Spaniole.