De Ziua Cărții, cititorul curios va găsi zeci de recomandări de cărți și sfatul general de a citi des.

Dar, oare, să citești doar de dragul de a citi? Contează ce citești? Este mai important obiceiul decât conținutul? Este posibil ca literatura așa-numită de consum sau “best seller”, care impulsionează industria cărții, să devină o rampă de lansare pentru ca cititorul să acceseze un alt tip de creație literară. Dar este posibil și ca o carte ușor de consumat să fie un scop în sine și să nu îi determine pe cititori să se aventureze în alte stiluri.

Pentru scriitorul Alberto Manguel, nu toți cititorii sunt la fel și această evoluție nu trebuie să aibă loc neapărat, în timp ce scriitoarea și jurnalista Laura Fernández susține, bazându-se printre altele pe experiența sa personală, că lectura este un proces care, dacă este obișnuit, duce la explorarea altor forme de literatură.

«Nu toate lecturile sunt egale»

Alberto Manguel

Nu toate lecturile sunt egale; nici cititorii. Este clar că orice ierarhie depinde de măsura pe care o folosim pentru a o stabili, iar dacă această măsură este gradul de bogăție intelectuală și emoțională pe care o lectură ne-o poate oferi, există, fără îndoială, texte mai generoase și mai durabile decât altele, cărți care ne surprind în mod diferit de fiecare dată când ne întoarcem la ele. Aceste texte inepuizabile le numim adesea clasice, clasice uneori pentru un singur cititor. După cum spunea faimosul Italo Calvino, «un clasic este o carte care nu termină niciodată de spus ceea ce are de spus.»

Sunt șapte (ca păcatele) semnificațiile pe care autoritarul Dicționar al Academiei Regale Spaniole le atribuie verbului a citi, începând cu cel mai simplu: a trece cu vederea peste ceea ce este scris. Apoi, în ordinea complexității crescânde: a înțelege sensul, a analiza, a expune, a ghici și a descifra. Observați că ultimele două nu sunt sinonime: a ghici înseamnă a te lăsa ghidat de intuiția unui sens, a descifra înseamnă a folosi liniile directoare pe care ni le oferă un text pentru a încerca să-l înțelegem. Nu degeaba eruditul Julian Huxley, prieten cu Darwin, a comparat metoda omului de știință de a urmări indicii pentru a ajunge la o soluție teoretică cu cele ale detectivului. Un cititor bun este un detectiv cu aer de om de știință.

Orice societate a scrisului cere ca cetățenii săi să știe să citească. Nu toți reușesc (în Spania, jumătate de milion de oameni nu știu să citească), dar chiar și analfabeții admit că regulile și instrucțiunile pe care societatea le conferă trec prin cuvântul scris: numele străzilor, reclamele, sloganurile politice, avertismente și recomandări precum «IEȘIRE» sau «INTERZISĂ VIRAJUL LA DREAPTA.» Primele două sensuri ale verbului a citi se aplică acestor cerințe. Dar pentru a accesa celelalte funcții, pentru a putea analiza și a-și însuși sensul unui text, pentru a putea intra în narațiune și a traduce ceea ce este narat în experiență proprie, este nevoie de o abilitate mai riguroasă și mai subtilă.

Nu toate textele se pretează la acest exercițiu. Fără îndoială, un suprarealist s-a dedicat studierii cu atenție creativă a ghidului telefonic (când aceste volume utile încă existau), dar majoritatea cititorilor cer ca un text să le ofere terenuri de explorare mai fertile. Mulți vor opta pentru cartografii confortabile și simple, fără obstacole, oricât de interesante ar fi acestea. Un text de Paulo Coelho sau Dan Brown propune un traseu cu un efort minim, unde totul este explicat bine și rău, fără a cere cititorului altceva decât o înclinare a capului și acceptarea locurilor comune ca și cum ar fi aforisme înțelepte. Aceste lecturi bidimensionale nu formează cititori: dimpotrivă, îi fac să creadă că sunt buni doar pentru asta și că texte mai complexe depășesc capacitățile lor mentale. Nu le arată niciodată valoarea unui text care lasă fisuri secrete în țesutul său pentru ca un cititor să le poată explora intim și al cărui traseu va ajunge (poate) să-i ofere noi întrebări și dileme vechi reformulate diferit. Un text atât de bogat nu este niciodată ușor. Și în explorarea acestei dificultăți deliberate și complexe rezidă ceea ce numim plăcerea lecturii.

Fiecare tehnologie aduce cu sine noi valori, beneficii și riscuri. Electronica propune atracțiile simplității și ale rapidității și servește admirabil pentru a găsi o dată sau un nume, sau pentru a recupera o informație uitată. Cu toate acestea, lectura ca instrument de analiză, interpretare și, de ce nu, descoperire și predicție, se hrănește cu contrariul, cu dificultatea și cu lentoarea, creând astfel un spațiu în care un cititor exigent, așa cum a fost, de exemplu, Fray Luis de León, să poată pune «urechea atentă / la sunetul dulce, acordat, / al plectrului meneat cu înțelepciune.»

Comercianții de cărți, nerăbdători să creeze piețe pentru produsele lor, inundă librăriile fizice și virtuale cu echivalentul literar al fast-food-ului, texte de consum imediat care produc o plăcere trecătoare, destinate uitării. Desigur, fiecare cititor are biblioteca sa ideală, care se justifică prin plăcerea emoțională și intelectuală pe care i-au provocat-o acele cărți. Dar toate aceste cărți, examinate cu atenție, au ceva în comun: nu denigrează, nu diminuează inteligența cititorilor lor. Dimpotrivă, le propun sarcini argonautice, promițându-le că dincolo de orizont va exista poate o revelație, dar că, după cum spunea acel mare cititor și călător, Robert Louis Stevenson, «a călători cu speranță este mai bine decât a ajunge.»

Alberto Manguel este scriitor, autor al unei istorii a lecturii (Alianza Editorial).

«Important nu este cartea, ci cititorul»

Laura Fernández

Zilele trecute am făcut o descoperire uimitoare. Îl cunoașteți pe Thomas Pynchon? Este acel scriitor care nu există. Adică, există, scrie cărți care sunt mici revoluții, cutremure digresive, jungle făcute din fraze interminabile pline de comori ca luminișuri în pădure. Dar nimeni nu știe nimic despre el. Nu a acordat niciodată un interviu, nici măcar nu i-am văzut o fotografie. De fapt, am văzut una. De când era foarte tânăr. Poartă o șapcă de marinar. Dar nu asta contează. Ceea ce contează este descoperirea. O descoperire care are legătură cu ceea ce ne preocupă, literatura de consum. Începutul din Contraluz, ultimul său roman, este un omagiu adus începutului din Insula misterioasă, de Jules Verne. Chiar și în formă. Un dialog, un balon aerostatic, cinci membri ai echipajului. Într-unul, cel al lui Pynchon, balonul se ridică, în celălalt, cel al lui Verne, coboară.

Ce încerc să vă spun cu asta? Că orice scriitor pe care vi-l puteți imagina, inclusiv cel mai avangardist — atât de avangardist încât nici măcar nu există ca autor, ci doar ca operă —, cel care explorează limitele ideii înseși de literatură, provine dintr-o literatură de consum. Nu neapărat populară, dar accesibilă. Sau nu începe matematicianul adunând cifre mici, iar fizicianul descoperind unde se vor intersecta două trenuri care, amintiți-vă de toate acele probleme, au plecat din locuri opuse la o viteză concretă și diferită? Pentru a face orice alt pas, trebuie să existe un prim pas. Că sunt unii care nu fac niciun alt pas? Desigur, dar știți? Trebuie făcut acel prim pas pentru a putea face altul. Atunci, este literatura de consum, best seller-ul, ceea ce pretinde mai ales să distreze, un compartiment etanș?

Faceți-mi o favoare și schimbați ceea ce contemplați. Uitați de carte și gândiți-vă la cititor. Pentru că nu este responsabilitatea cărții ca cititorul să citească. Adică, am început să citesc literatură de consum. Am citit foarte mult. Știți de ce? Pentru că nu era nicio librărie în orașul meu. Nici bibliotecă. Exista doar un supermarket cu cărți. Am citit foarte mult și am citit de toate. Și ce credeți că s-a întâmplat când m-am întâlnit cu prima mea carte literară, primul experiment? Am simțit că aceea era o carte, dar, în același timp, nu era. Era ceva superior. Era ceva diferit. Dar avea același aspect ca restul. Cum era posibil? Acea fascinație și dorința mea de aventură, de a mă lăsa fascinată, de a mă lăsa pătrunsă de tot ceea ce scriitorul — atunci, în sfârșit, vizibil pentru mine — hotărâse să extragă din lume, hotărâse să distileze pentru mine, a început să mă modeleze și am devenit dependentă.

Dar, veți spune, ce trebuie să se întâmple pentru ca asta să se întâmple? Ei bine, se poate întâmpla ceea ce s-a întâmplat în cazul meu și în cel al lui Thomas Pynchon, sau orice scriitor pe care vi-l puteți imagina — credeți-mă, am intervievat mii și toți au început citind ceea ce se crede a fi literatură de consum — și nu numai scriitori, ci și cititori în căutarea a ce? Răspunsuri la ceea ce înseamnă a fi uman? Exact. Pentru ca acest lucru să se întâmple, cititorul trebuie să ia inițiativa. Trebuie să vrea mai mult. Dar știți? Când inițiativa nu vine de la cititor, poate veni de la societate. Chiar? Oh, da. Vă voi spune o mică poveste care va demonstra că toți acei cititori care ar putea rămâne în acel compartiment etanș, ajung adesea mai departe fără să știe că o fac. Și când o fac, observă ceva diferit, o greutate nouă, și se sperie, pentru că nu aveau ei controlul?

Raiunea pentru care se citește literatură de consum, sau best seller, nu are atât de mult de-a face cu cartea în sine, cât cu popularitatea cărții în sine. Când Doamna Potter nu este exact Moș Crăciun a devenit o carte populară — s-au vândut aproximativ 20.000 de exemplare, ceea ce este prea mult, fiind o carte complexă, digresivă, numeroasă în idei și personaje —, cititori s-au apropiat de mine și au protestat asupra modului în care a fost scrisă. Nu era o carte normală, spuneau ei. De ce nu o scrisesem normal? Le plăcuse, dar nu le plăcuse atât de mult cât ar fi putut să le placă — dacă ar fi avut ei controlul —, și totuși, au citit-o. Până la sfârșit. Așa că nu este cartea, este cititorul. Îi este frică, pentru că și-a construit un compartiment etanș din care iese doar când o fac ceilalți.

Laura Fernández este jurnalistă și scriitoare. Este autoarea cărții Doamna Potter nu este exact Moș Crăciun (Random House).