Fructele: O Istorie a Seducției și a Comerțului

Oamenii au căzut în capcană. Ca cele mai naive animale, am cedat din timpuri imemoriale în fața fructelor, acele momeli parfumate, zemoase și colorate, a căror consumare a permis dispersarea semințelor lor și, odată cu aceasta, cucerirea silențioasă a tuturor câmpurilor planetei.

Dar puterea fructelor merge mult dincolo de a fi o inteligentă armă de seducție masivă. După cum explică cu elocvență Federico Kukso în cartea sa, Frutologías, „sunt punctul de întâlnire al poveștilor, amintirilor, riturilor și credințelor religioase, episoadelor literare, expresiilor artistice și miturilor, investigațiilor științifice și tradițiilor antice”.

În ciuda acestui fapt, și a rolului lor proeminent în cărțile de bucate sau în cărțile de botanică, Kukso sentențiază că „istoricii le-au disprețuit, le concep ca un simplu zgomot de fond”, deși bibliografia finală a lucrării, unde abundă istorici de talia lui Paul Freedman, Ken Albala sau Daniela Bleichmar, nuanțează o afirmație care pare oarecum exagerată.

Din această premisă și urmând schema operei sale anterioare, Odorama (Taurus, 2021), Kukso își structurează cartea pe baza unei cantități enorme de surse textuale și vizuale în jurul a trei blocuri: „fructele dorinței”, „fructele discordiei” și „fructele pasiunii”, deși cititorul percepe rapid că acestea nu sunt blocuri etanșe și unele fructe, ca în natură, apar capricios iar și iar în circumstanțe diverse de-a lungul textului.

Una dintre principalele teze ale cărții este că însăși natura fructelor, programate să fie atractive, explică crearea unei mitologii în jurul lor, chiar dacă soarta lor a fost uneori aleatorie.

Ca și traducerea discutabilă pe care a făcut-o din Biblie Sfântul Ieronim în secolul al IV-lea, în care a tradus termenul ebraic peri (fruct atârnat) prin malum și asta a declanșat faptul că merele au ajuns să devină simbolul prin excelență al atracției fatale, cu excepții izbitoare, precum smochinul care își oferă fructul lui Adam și Evan în frescele Capelei Sixtine.

Alături de această idee, celălalt pilon al operei lui Kukso este transformarea istorică a fructelor în mărfuri și reducerea lor la discursul nutrițional în detrimentul importanței lor istorice, culturale și economice.

Această viziune duce la uitare, de exemplu, a rolului său politic important, așa cum demonstrează istoria sângeroasă a bananelor în America Latină, protagonizată de United Fruit Company și de guverne corupte.

Fără a ajunge la aceste niveluri de violență, fructele au fost o comoară râvnită de la crearea imperiilor coloniale. Expediții precum cele ale lui Gonzalo Fernández de Oviedo, Alexander von Humboldt sau Celestino Mutis sunt evocate în carte.

Alte cazuri de proto-spionaj industrial sunt mult mai puțin glorioase, dar foarte semnificative, cum ar fi anecdota unei profesoare de școală din Noua Zeelandă care a adus dintr-o călătorie în China semințele unei culturi care a dat faimă mondială țării sale: kiwi.

În fața acestui caracter mercantilist, alte personaje se ridică în ultimele secole ca adevărați quijoti ai cauzei fructifere, conservând semințe sau recuperând specii grav amenințate de o piață oligarhică care promovează un număr ridicol de redus de varietăți.

Kukso pare de asemenea să se revolte împotriva acesteia oferindu-ne o listă finală de specii despre care nu am auzit niciodată și care ar necesita o viață întreagă pentru a le degusta, deși ceea ce ne încurajează din paginile sale este ceva mult mai accesibil: să căutăm și să revendicăm gustul pierdut al fructelor care mai există doar în amintirile noastre.