Geniul nu vine cu manual de instrucțiuni, iar cel al lui Pere Gimferrer cu atât mai puțin.

Geniul nu vine cu manual de instrucțiuni, iar cel al lui Pere Gimferrer cu atât mai puțin. Al său a fost vegetativ și spontan, segregat încă de mic, când vedea filme cu ochi halucinați și când, la doar 17, 18, 19 ani, scria articole despre John Ford sau Kurosawa care îi lăsau cu ochii uimiți și la fel de halucinați pe oameni cu criterii din reviste precum Film ideal, în timp ce versurile îi scăpau din mâini către cărți de botez pentru numeroși cititori de poezie, precum `Arde el mar`, mai întâi, sau `Els miralls`, apoi, deja în catalană și cu o somptuozitate neobarocă și pirată similară, erotismul său emulsionat și bogăția sa extravagantă de limbă, limbi.

Pere Quart spunea cu răutate complicată că Gimferrer scria cu dicționarul deschis alături, fără să observe că acesta era lucrul cel mai puțin important, deoarece cel mai important era în imaginația morală și verbală puternică a unui scriitor care nu a renunțat în niciun gen. În același mod în care inventează un roman static și de orfevrărie algebrică precum `Fortuny`, inventează și un prodigiu de `Dietari`, publicat inițial în presă, intens cult, diafan, captivant și la fel de generator ca și `coiul` de inteligență artificială. Cele două volume ale sale se numără printre cele mai durabile lucrări ale sale, la fel ca și articolele frumoase și marginale din `Los raros` – publicate acum mulți ani în acest ziar – sau critica sa literară, rotundă, categorică și tulburătoare pentru mulți, având în vedere exactitatea neverosimilă a judecății și aprecierii sale estetice, sau eseistica sa de cinefil cu o lumină zenitală unică.

Din afacerile lui Gimferrer cu arta, mai ales în anii șaptezeci, a ieșit o altă secvență de titluri formidabile; printre ele, pentru mine cea mai bună este `Les arrels de Joan Miró` – perspicace, microscopică și intuitivă –, deși la vremea respectivă ceea ce a făcut cel mai mult zgomot a fost un fel de manifest al catalanismului esențialist, oarecum ciudat în profilul galactic al lui Gimferrer, `Antoni Tàpies i l’esperit català`. Între timp, a fost din 1970 în direcția literară – executivă sau aurie – a Seix Barral, fiind detectorul de metale prețioase precum Eduardo Mendoza sau Antonio Muñoz Molina, când nimeni nu știa cine vor fi.

Dar despre aptitudinea sa pentru o lectură stimulantă și originală există urme vibrante astăzi în `Radicalidades` sau în `Valencias`, sau în această monografie scurtă și hipnotică care a fost o `Lectura de Octavio Paz`, adică unul dintre cei mai apropiați prieteni și unul dintre reperele sale vitale (corespondența editată este o imersiune bucuroasă în durerile sale literare și personale: `Memoria y palabras. Cartas a Pere Gimferrer. 1966-1997`). Poate că printre cele mai îndrăznețe experimente ale autorului se numără colecția profundă de texte scurte `L’agent provocador`, care împreună cu `Interludio azul` formează unul dintre cele mai originale cicluri de calibru autobiografic din ultimul jumătate de secol. Aici se găsesc unele dintre motivele care explică întoarcerea lui Gimferrer la spaniolă ca limbă a poeziei (așa cum s-a întâmplat din `Amor en vilo` în 2006).

Despre darul său de a genera meme verbale și apoi vizuale nu merită să vorbim prea mult: este parte a răzbunării batjocoritoare a unei societăți bine dispuse asupra extravaganței sale civice și a nenumăratelor sale talente umaniste. Singurul lucru pe care Gimferrer nu a știut să-l facă în această viață a fost să-și recite propriile poezii, dar aceasta este o altă problemă, sau poate este o virtute enigmatică în plus a unui exotic genial.